Fortăreaţa uitată

Cel mai reprezentativ monument istoric al Bucovinei are nevoie să fie readus la viaţă. Zidul de nord al Cetăţii de Scaun a Sucevei este tot mai destabilizat din cauza alunecărilor de teren, iar o parte din reparaţii a fost făcută de mântuială.

Cel mai reprezentativ monument istoric al Bucovinei are nevoie să fie readus la viaţă. Zidul de nord al Cetăţii de Scaun a Sucevei este tot mai destabilizat din cauza alunecărilor de teren, iar o parte din reparaţii a fost făcută de mântuială.

Parte din istoria României de astăzi a fost scrisă în Moldova, în letopiseţele despre voievozi şi faptele lor eroice, despre oamenii simpli ai acelor timpuri, despre luptele crâncene cu o varietate de cotropitori. Însă astăzi monumetele noastre au început să se degradeze, să se rupă uşor de trecut şi chiar să fie în pericol de prăbuşire. Astfel de cazuri le întâlnim peste tot. Un caz similar l-am găsit la Cetatea de Scaun a Sucevei, fortăreaţa care a ţinut piept, până la Dumitraşcu Cantacuzino, tuturor invaziilor turceşti.

PRIMA CETATE DE PIATRĂ. Timp de aproape trei sute de ani – cetatea a fost construită în secolul al XIV-lea şi distrusă parţial şi intenţionat în secolul al XVII-lea –, această fortăreaţă a protejat familiile voievodale fie din interior (din partea boierilor), fie din exterior (din partea duşmanilor Moldovei). Pentru o construcţie atât de impunătoare, ridicată în stil gotic vechi şi atestată documentar la 10 februarie 1388 (ctitorul ei fiind Petru I al Muşatei, străbunicul lui Ştefan cel Mare), nu înainte ca domnul Moldovei să mute capitala de la Siret la Suceava (aşa-numitul “oraş al cojocarilor”, “suci”, cojocari, “dava”, oraş), timpul s-a scurs prea repede.

Fortăreaţa, ridicată pe o colină de lângă Râul Suceava, pe o fundaţie de numai 30 de centimetri (este prima cetate din regiune construită din piatră, urmând planurile unor arhitecţi polonezi şi transilvăneni) şi întărită ulterior în timpul domnitorilor Petru I Muşat, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, avea să facă faţă tuturor încercărilor invadatorilor de a o cuceri. Cotropitorii nu reuşeau să străpungă sistemul defensiv conceput de Ştefan cel Mare, zidurile de apărare de 17-18 m înălţime şi patru metri grosime, bastionele şi turnurile în formă de semicerc şi şanţul foarte adânc, sub formă de potcoavă, prevăzut cu rigole şi, potrivit unor scrieri, chiar cu ţepuşe din lemn şi din fier înfipte cu vârfurile în sus. A treia piedică în faţa duşmanilor era podul de acces – jumătate din el se ridica spre cetate ca o poartă, cealaltă jumătate rămânea fixă înspre contraescarpă şi cei doi piloni masivi din piatră. Sub acest pod, înspre poarta de acces în cetate, se afla o groapă adâncă de 6-7 metri, numită “cursa de şoareci”, pentru că în ea erau înfipte ţepuşe cu vârful în sus.

COMPROMISURI. Chiar în centrul fortăreţei, acolo de unde odinioară veghea voievodul Moldovei, pluteşte astăzi în aer un miros pestilenţial. Este mijlocul lui octombrie şi aerul rece poartă pe umerii săi izul acesta înfiorător. “De cadavru”, mi-a şoptit cineva. Mirosul, care trăda vechimea considerabilă a unui leş, i-a alungat într-o clipită pe cei câţiva turişti care se aflau, ca şi noi, într-o călătorie în timp.

Aflăm de la ghidul nostru, Marcel Catrinar, că mai sunt multe de făcut pentru a restaura fortăreaţa. În primul rând, trebuie întărită latura nordică cu piloni masivi, pentru a nu mai exista alunecări de teren. Şi pentru asta este nevoie ca pânza freatică să fie scoasă. O altă prioritate constă în întărirea fundaţiei pentru a permite înălţarea zidurilor. Draniţa de odinioară a fost înlocuită, parcă în mare grabă, în 1988, cu bucăţi de carton vopsite în negru. În 2004, “au venit nişte specialişti de la Bucureşti şi au pus deasupra încăperilor o placă de beton armat, care îngreunează şi mai mult terenul”, îşi amintesc sucevenii. Bani pentru reconstrucţie nu se prea găsesc, iar când se găsesc este nevoie de un eveniment pentru care administraţia cetăţii să beneficieze de ei. Aşa cum s-a întâmplat în 2004, când s-au împlinit 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare – cu cei şapte miliarde de lei primiţi de la Guvern s-a construit un pod nou de acces, s-a acoperit “cursa de şoareci” şi s-au refăcut câteva arcade. Banii nu reprezintă însă singura problemă. Pentru a restaura un monument istoric trebuie respectate reglementările Cartei de la Veneţia, care stipulează, între altele, că cetatea poate fi restaurată în conformitate cu planurile sale iniţiale de construcţie. Ori aceste planuri nu există. Unii spun că ele au fost distruse de otomani în 1538. Alţii spun însă că planurile se află într-o bibliotecă din Viena de la începutul secolului trecut, după ce la Cetatea de Scaun au fost făcute o serie de săpături (între 1895 şi 1904), sub îndrumarea arhitectului austriac Karl Romstorfer.

DISTRUGERE
În 1538, când pe tronul Moldovei se afla Petru Rareş, Cetatea de Scaun a fost luată de turci fără luptă. Este un moment tragic din istortia acestei fortificaţii, un moment în care portarul cetăţii şi unii boieri din sfatul domnesc au hotărât să deschidă porţile în faţa lui Soliman Magnificul. Acesta este momentul care a schimbat orânduirea – dacă până la 1538 domnii Moldovei urcau pe tron printr-o succesiune ereditară, după acel an, ei erau numiţi de Poarta Otomană  în funcţie de peşcheşul pe care îl ofereau turcilor.