Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În multe rânduri, Albert Einstein şi-a dat consimţământul să fie supus la diverse teste pentru a se descoperi sursa geniului său. Cercetătorii au perseverat şi treptat au găsit o modalitate de a-şi continua studiile şi după decesul "subiectului".
Fiecare persoană încearcă să înţeleagă cât mai mult din ceea ce se petrece în jurul său. Unii oameni au fost mai norocoşi – natura i-a înzestrat cu chemarea spre învăţătură de la vârste fragede. Aceşti oameni înzestraţi au fost catalogaţi de-a lungul timpului ca fiind genii.
Deşi dificultăţile de vorbire din copilărie nu-l recomandau pentru o astfel de etichetă, Albert Einstein este în prezent una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii. Pentru unii, personalitatea acestui om de ştiinţă confundă cu celebra ecuaţie "E=mc2", teoria relativităţii, sau bomba atomică. A reuşit să explice întregii lumi concepte inimaginabile până atunci, concepte care se derulau în mintea sa sub formă de imagini. Dar ce anume din creierul său declanşa aceste imagini? Iată una dintre marile întrebări care i-a măcinat pe neurochirurgi. De altfel, în 1955, după moartea lui Einstein, Thomas Stoltz Harvey, patologul care i-a făcut autopsia, a furat creierul geniului pentru a-l studia. Dar stadiul la care se afla medicina acelor timpuri nu i-a permis lui Harvey să-şi termine cercetările.
ÎN NUMELE ŞTIINŢEI. Patologul spera ca studiul creierului să dezvăluie rapid secretele minţii unui geniu. După părerea sa, diferenţele ar fi trebuit să fie majore şi evidente. Harvey a împărţit creierul în 240 de piese, pe care le-a conservat în celoidin şi le-a trimis celor mai cunoscuţi oameni de ştiinţă din întreaga lume. Prin 1985, Marian Diamond, doctor la Universitatea California, a comparat o secţiune din creierul lui Einstein cu alte 11 creiere umane şi a descoperit, în cazul savantului, un număr mai mare de celule gliale.
"ÎNGRIJITORII". Celulele gliale sau nevroglice hrănesc neuronii şi digeră resturile produse de aceştia, asigurând astfel o comunicare eficientă între celulele neuronale. Resturile neuronale sunt ioni de potasiu care îngreunează comunicarea dintre neuroni. Teoria lui Diamond era că numărul mare de celule gliale din creierul lui Einstein îşi are originea în efotul la care erau supuşi neuronii. Cu alte cuvinte, gândurile sale împiedicau păstrarea curăţeniei neuronale, de aceea era nevoie de mai mulţi "îngrijitori". Această teorie a fost combătută cu argumentul că acest tip de celulă se divide de-a lungul vieţii. Deşi la momentul decesului Einstein avea 76 de ani, creierul său a fost comparat cu 11 creiere provenite de la indivizi cu o vârstă medie de 68 de ani. În acest caz, numărul mai ridicat de celule gliale era normal.
EXPLICAŢII PLAUZIBILE. O teorie mai puţin mediatizată, dar încă valabilă este cea lansată de americanul Britt Anderson, care a descoperit la Einstein un cortex frontal mai subţire decât normal, dar format dintr-o reţea neuronală mai densă. Conform cercetărilor conduse de Sandra Witelson, aceasta era o caracteristică a creierului femeilor. Creierul unui bărbat este mai mare, însă în cel al femeii reţelele neuronale sunt mai dense şi comunicarea se realizează mai rapid. Witelson a comparat creierul lui Einstein cu creierele de la alţi 56 de subiecţi feminini. Apoi, din piesele secţionate de Harvey, Witelson a selectat lobii temporali şi parietali. Se cunoaşte faptul că lobul parietal este resonsabil cu abilităţile matematice şi vizualizarea tridimensionale şi că aceasta este singura explicaţie ştiinţifică a modul în care a desluşit Einstein teoria relativităţii închipuindu-şi o călătorie în spaţiu "la bordul" unei unde luminoase.
