Meniuri spaţiale

Antricot fraged de vită preparat în stil Stroga-noff - o friptură gătită după celebra reţetă a contelui rus Pavel Stroganoff -, negrese, orez crocant, tocăniţă de pui, omletă, ananas, batoane de granola (un amestec în stil american pregătit din fulgi de ovăz, seminţe, miere şi fructe), macaroane cu brânză, pudding de ciocolată. Nu, nu este un meniu de la un restaurant de pe la noi, ci unul pe care îl consumă astronauţii aflaţi în misiuni spaţiale.

La începutul anilor '60, John Glenn şi echipa care s-a ocupat de Proiectul Mercur au fost nevoiţi să mănânce alimente fără gust şi fără miros. "Alimente" e cam mult spus, de vreme ce o masă consta în creme ambalate în tuburi, din care astronauţii sorbeau cu ajutorul paielor. Pasta era înghiţită fără prea mult efort, însă senzaţia de saturaţie lipsea cu desăvârşire.

Astronauţii puteau mânca şi hrană solidă, ambalată într-un fel de cutiuţe în care se aflau alimente deshidratate şi care, la contactul cu saliva, se rehidratau. În anii '65, o dată cu misiunea Gemenii, astronauţii puteau alege dintr-o varietate mai mare de alimente: fructe de mare (cu precădere creveţi), carne de curcan, supă-cremă de pui şi budincă Butterscotch (preparată din sirop de porumb, zahăr brun şi unt). Porţiile se aflau într-un fel de săculeţi dintr-un material special, care, sub presiunea apei, rehidratau mâncarea.

Programul Apollo a deschis calea adevăratei bucătării spaţiale. Pentru prima dată, astronauţii aveau la îndemână tacâmuri şi farfurii. Hrana se pregătea după acelaşi procedeu ca şi până acum, dar în cantităţi mai mari decât o porţie. Într-un vas mare cu alimente deshidratate se turna apă şi, după rehidratare, fiecare astronaut se servea cu una sau două porţii, în funcţie de preferinţe. Datorită faptului că hrana scoasă din recipient era deja umedă, ea se prindea de lingură şi nu mai cădea ca până acum din cauza gravitaţiei reduse.

Astronauţii din cadrul programului Apollo mai aveau la îndemână şi aşa-numitele "pachete umede", un fel de buzunare din plastic sau folie de aluminiu cu hrană umedă. Pentru prima dată, s-au servit fulgi de porumb, slănină, sandvişuri cu carne, budincă de ciocolată şi salată de ton. În seara de Crăciun a anului 1968, echipajul Apollo
s-a delectat cu un gustos şi aromat tort de fructe.

Cinci ani mai târziu, misiunea Skylab a introdus încă un element de noutate: astronauţii aveau acum posibilitatea să stea la masă atunci când serveau masa. Hrana era ţinută în frigidere speciale, în care se aflau 72-74 de feluri diferite de mâncare şi 20 de feluri de băuturi. O adevărată "revoluţie" culinară s-a petrecut în urmă cu aproximativ patru ani, când Emeril Lagasse, un bucătar de renume, "a reconfigurat" meniul astronauţilor de la bordul navetei Discovery, introducând piure, budincă de cozonac cu extract de rom şi jambalaya (un fel de mâncare specific statului american Louisiana, pe bază de carne de pui, cârnăciori, creveţi şi sos de roşii condimentat).

Astăzi meniurile spaţiale includ cam tot ceea ce se poate mânca pe Terra. A fost într-adevăr o evoluţie de la tuburile cu pastă insipidă la platourile cu mai multe feluri de mâncare apetisantă. Hrana trebuie ambalată în recipiente speciale pentru ca, în acele condiţii de microgravitate, să nu plutească prin toate cotloanele navetei spaţiale. Pâinea prea fărâmicioasă nu are prea multe şanse să fie consumată corect.





Frimiturile pot intra foarte uşor în sistemele de ventilaţie ale navetei sau în nările astronauţilor, dându-le mari bătăi de cap. Şi lichidele sunt depozitate într-un anume fel. Cafeaua, ceaiul, sucul de portocale şi cidrul de mere se află, la bordul navetelor, sub formă de prafuri deshidratate, care se ţin în recipiente speciale, ermetice, şi se consumă adăugând peste ele apă.

Hrana zilnică a astronauţilor din timpurile noastre trece, într-o primă fază, printr-un proces de iradiere pentru a-i conferi o perioadă de valabilitate mai mare. Pregătirile sunt însă mult mai complexe. Cu cinci luni înaintea unei misiuni pe orbită, echipajul care urmează să ajungă în spaţiu face o vizită la un laborator special unde se realizează meniurile astronauţilor. Un astfel de laborator se află la Centrul Johnson din Houston.

Aici, astronauţii sunt serviţi cu mostre de mâncare - din 20 sau 30 de feluri. Apoi dau note bucătarilor. În funcţie de gusturi, de culoarea alimentelor, de mirosul şi de textura lor, produsele sunt apreciate cu note pe o scară de la 1 la 9. Alimentele care obţin peste nota 6 au cele mai multe şanse să ajungă pe masa astronauţilor dintr-o viitoare misiune spaţială, însă decizia finală este luată de un dietetician.

La începutul lui 2010, un cunoscut bucătar german a semnat un contract cu Agenţia Spaţială Americană (NASA) pentru a prepara meniul astronauţilor aflaţi la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS). Harald Wohlfahrt a luat cunoştinţă de cerinţele NASA - hrana trebuie să fie hrănitoare şi bogată în vitamina D, să fie foarte aromată şi foarte gustoasă - şi a inventat următorul meniu: supă germană de cartofi, file de vită cu sos de ciuperci şi compot de prune.

Pentru a înţelege noţiunile de "aromă" şi "gust" în spaţiu, este bine de ştiut că, din cauza lipsei gravitaţiei, mirosul mâncării "se evaporă" imediat, astronautul neavând suficient timp să-şi dea seama de gustul bucatelor sale. De aceea, experţii au introdus aşa-numitele condimente lichide (sare, piper, muştar, maioneză), pentru ca particulele componente să nu zboare imediat din faţa nărilor. Când americanii sărbătoresc Ziua Recunoştinţei, cu friptură de curcan, în spaţiu, la bordul ISS este festin.

"Avem mâncare din fiecare ţară-parteneră a programului ISS - ciuperci, pate, spanac şi fasole verde picantă din Europa", declara Nicole Stott, inginer de zbor care a petrecut trei luni la bordul staţiei.
Astronauţii mănâncă de trei ori pe zi şi au chiar şi câteva pauze de ciugulit altceva în afara mâncării obişnuite. Alimentele sunt păstrate în recipiente speciale, legate unele de altele ca să nu zboare prin toată nava.

Pentru gătirea propriu-zisă sunt suficiente 20-30 de minute, timp în care are loc rehidratarea cu apă caldă sau rece provenită dintr-un bazin. Pentru a nu avea neplăceri, astronauţii îşi leagă tava cu mâncare de picioare sau de pereţii încăperii în care servesc masa. Ambalajele speciale sunt tăiate cu foarfecele, iar conţinutul se serveşte cu ajutorul tacâmurilor. La fel ca pe Pământ.