Mesageri din spaţiul cosmic

Meteoriţii: mesageri cereşti, sosiţi din locuri în care omul n-a pus niciodată piciorul. Şi nici n-o să-l pună prea curând. Dar şi călători prin timp şi participanţi la pornirea "caruselului" cosmic care a pus în mişcare întregul nostru sistem solar.

"Obiect mineral sau metalic provenit dintr-un corp cosmic, care, traversând atmosfera, cade pe suprafaţa Pământului." Sunt cele câteva cuvinte cu ajutorul cărora dicţionarele definesc meteoriţii. Pe care noi îi vedem de obicei noaptea, chiar în momentul când dispar definitiv, arşi la contactul cu atmosfera terestră. Iar atunci, în ultimele lor clipe de "viaţă", lasă în urmă dâre de lumină de o frumuseţe nelumească. Sunt "stelele căzătoare", pe care  tradiţia, străină de cunoştinţe astronomice, le leagă de soarta noastră, a muritorilor. Uneori, bucăţi mai mari sau mai mici din ei ajung pe suprafaţa Pământului. Deosebit de spactaculoasă, "aterizarea" lor nu produce, de obicei, mari pagube. Cândva, în antichitatea timpurie, meteoriţii erau consideraţi mesageri ai zeilor atotputernici. Dar ceva mai aproape de zilele noastre, faimosul savant francez Lavoisier le-a contestat nobleţea originii cosmice, susţinând, sus şi tare, că este imposibil să cadă obiecte cereşti pe Pământ. Chiar dacă era bazată pe aplombul "academic", obtuzitatea acestei afirmaţii a fost rapid contrazisă, iar savanţii au început să studieze amănunţit "pietrele căzute din cer".

UNIVERSUL,ACASĂ
Acum, în zilele noastre, foarte multe muzee deţin colecţii bogate de meteoriţi. În acelaşi timp, ajutaţi de aparatură ultramodernă, specialiştii unor institute celebre din toată lumea întorc "mesagerii cerului" pe toate feţele şi storc de la ei toate informaţiile posibile. Sunt informaţii extrem de complexe, care vorbesc despre începuturile sistemului nostru solar, dar şi despre corpurile cereşti, vecine apropiate cu Pământul. Motiv pentru care acest domeniu al ştiinţei este un adevărat "banchet" al cunoaşterii, de la care nu sunt excluşi nici cercetătorii particulari. Sunt oameni pasionaţi, care, chiar dacă nu beneficiză de "instrumentarul" marilor institute, obţin totuşi rezultate cu totul remarcabile. La noi în ţară, unul dintre aceşti pasionaţi este inginerul Răzvan Alexandru, din Târgu-Jiu, posesorul uneia dintre cele mai complete colecţii de meteoriţi din această zonă a lumii. Nu este vorba despre cantitate, cu toate că nici aceasta nu este de neglijat, ci de complexitate. Clasificate atent, fiecare exemplar după specificul său, cele aproape cinci sute de piese pe care le-a adunat de prin toată lumea alcătuiesc un întreg univers. O lume aparent miniaturală, care acoperă însă cam cinci miliarde de ani din istoria sistemului nostru solar. Şi se întinde până în spaţii în care, până acum, au ajuns doar cele mai sofisticate dintre aparatele cosmice create de om. Sau poate că nici măcar ele.

GEOLOGIA SPAŢIALĂ
Răzvan Alexandru este un personaj complicat, amestec de om practic, savant şi aventurier. La bază este inginer constructor. Iar după 1990 şi-a făcut o firmă cu acest obiect de activitate. În timp a mai absolvit şi Facultatea de Automatizări. Iar acum mai are puţin şi termină şi Geologia. Ultimele două specializări i-au fost necesare în activitatea de zi cu zi la firmă. Dar, dincolo de interesele firmei sale, Geologia l-a adus mai aproape de marea lui pasiune: studiul meteoriţilor. Şi asta pentru că, dacă treci dincolo de scoarţa lor topită de frecarea cu aerul atmosferic, "mesagerii cosmici" sunt tot nişte roci. Roci a căror structură mineralogică vorbeşte, celui care ştie să o descifreze, despre o istorie uriaşă, întinsă în timp prin tot sistemul nostru solar. Dar cum a ajuns el să se ocupe de meteoriţi? "Păi, simplu. La fel ca majoritatea puştilor, în copilărie am fost şi eu fascinat de Cosmos. Atâta doar că pe mine fascinaţia asta nu m-a mai părăsit. Dar mult timp a fost aşa… ca o dragoste platonică: niciodată nu mi-am închipuit că ar putea fi posibil să ţin în mână o bucată dintr-un alt corp ceresc. Dar ştii cum se zice: niciodată să nu spui niciodată." De fapt, totul a început prin 1996, când Răzvan a dat peste un site dedicat acestui domeniu. Acolo a aflat că, în Alaska, există un dealer care vinde meteoriţi. A luat legătura cu omul şi i-a trimis cei 50 de dolari ceruţi. În scurt timp, primul său meteorit nu i-a căzut din cer în faţa casei, ci i-a fost adus, frumos ambalat, într-un colet poştal. "Era un meteorit metalic micuţ. Dar, drept să-ţi spun, atunci mi s-a părut cel mai interesant obiect pe care l-am atins vreodată. Şi era al meu!" Până în acel moment acumulase deja foarte multe conoştinţe în domeniu şi ştia bine cu ce are de-a face. La fel cum ştia că lumea meteoriţilor este deosebit de bogată, cu foarte mulţi "reprezentanţi". După un meteorit metalic a vrut şi unul pietros, pe care l-a obţinut tot de la un dealer. De la un moment dat încolo şi-a dorit în colecţie şi nişte "piese" găsite de el însuşi. De asta spuneam că, în felul său, Răzvan este şi un aventurier. În loc să stea acasă şi să butoneze calculatorul în căutarea unor vânzători cu care să intre în contact, a plecat să-şi caute el însuşi meteoriţii. Pe care i-a şi găsit.

COSMOSUL DIN NISIP
Savanţii au calculat că, anual, pe Pământ ajung cam 200 t de materie cosmică. Cea mai mare parte sub formă de praf, pe care planeta noastră îl găseşte pe traiectorie şi îl absoarbe prin atmosferă. Există şi bucăţi mai mari de rocă. Dar, aşa cum am mai spus, cele mai multe dintre acestea ard complet în urma frecării cu aerul şi lasă în urmă doar nişte particule microscopice, nedetectabile. Cu toate acestea, cazurile în care meteoriţii ajung să atingă solul nu sunt chiar atât de rare pe cât ne-am aştepta. Partea proastă este că sunt foarte greu de găsit. De cele mai multe ori cad nevăzuţi de nimeni, în zone nepopulate ale globului. Şi, dacă nu sunt atât de mari încât să lase prăpăd în urmă, sunt acoperiţi rapid de vegetaţie. Compuşi mai ales dintr-un aliaj de fier şi nichel, cei metalici ruginesc într-o aşa măsură, încât par nişte bucăţi banale de fier vechi. Iar cei pietroşi, acoperiţi rapid de muşchi sau licheni, nu mai pot fi deosebiţi decât cu foarte mare greutate de nişte pietre obişnuite. Astfel se face că locurile cele mai bune unde se pot descoperi meteoriţi sunt deşerturile aride şi zăpezile veşnice de la poli, unde condiţiile de mediu îi protejează mai bine. Bineînţeles că inginerul a ales prima variantă. Astfel că prin 2002 a plecat în prima sa expediţie. În anii care au urmat a fost de trei ori în Sahara. Şi încă o dată în Oman, în Deşertul Arabiei. A avut noroc, şi de fiecare dată
s-a întors acasă cu câteva zeci de kilograme de meteoriţi de toate tipurile.

DRUMURI PRIN DEŞERT
De fiecare dată, Răzvan Alexandru şi-a pornit expediţiile în Sahara din Maroc. De fapt, lui nici nu prea îi place să fie definit drept un aventurier. Şi poate că are dreptate. Că doar de, nici Sahara nu mai e ce a fost odată. Din capitala Marocului se merge cu maşina închiriată până în oaza Moharid. De acolo trebuie să apelezi la cămile. Dar asta doar în cazul în care nu ai avut inspiraţia să închiriezi o maşină îndeajuns de puternică, încât să răzbată prin dunele de nisip fin. "Aventură? Mde, nu ştiu ce să-ţi spun. Evident că nu mai este ca acum o sută de ani. Totuşi, nici nu poţi spune că-i chiar o plimbare de plăcere. Este foarte cald şi drumurile foarte lungi. Iar în deşert se ia apă doar de băut. Nu şi pentru spălat. Dimineaţa te cureţi pe faţă cu nisip, la fel ca tuaregii. Îţi dai seama cum arăţi după o săptămână de asemenea tratament «cosmetic»? Odată eram într-o oază sahariană pe care n-o părăsisem de vreo zece zile. La un moment dat, au apărut nişte franţuzoaice. Erau turiste de salon, grup organizat cum scrie la carte, cu tot confortul posibil în acele condiţii. Când le-am ieşit în faţă, neraşi, cu feţele pline de praf şi arse de soare, fetele alea s-au speriat de moarte: au crezut că le atacă bandiţii deşertului. Dacă eşti fumător trebuie să-ţi faci provizii zdravene de ţigări. Asta pentru că pe acolo ţigări dintr-astea normale se găsesc foarte greu. În schimb, haşişul se găseşte pe toate drumurile." Oricum ar fi, un drum prin Sahara rămâne totuşi o aventură spectaculoasă. "Ştii, zona este superbă. Parcă eşti pe o planetă străină. Sunt locuri frumoase de-ţi taie respiraţia. Dar tot pe acolo am văzut ceva uluitor: pungi de plastic. Intrasem adânc în inima deşertului, cred că peste două sute de kilometri. Însă, chiar şi pe acolo, nisipul era plin de pungi din plastic. Erau peste tot, pungi dintr-astea ieftine, de culoare neagră. Parcă am fi fost acasă, pe maidanele de la marginea oraşelor noastre, şi nu în mijlocul celui mai mare deşert de pe planetă."

VÂNĂTOAREA
Şi totuşi, pe unde s-or găsi meteoriţii? Că doar deh, Sahara este imensă, iar ei nu s-or afla chiar pe toate drumurile. Încet, încet, Răzvan a început să cunoască zonele cele mai "productive". "Din Libia până în Egipt, este doar nisip, dune nesfârşite. Acolo nu ai de ce să te duci, pentru că eventualii meteoriţi sunt acoperiţi rapid, la orice pală de vânt. Cea mai bună zonă este deşertul pietros din Sahara de vest. Clima este tot uscată şi îi conservă foarte bine. În plus, nisipul, mult mai puţin, nu este deosebit de mobil." Dar lucrurile se complică după ce căutătorii ajung pe acele meleaguri. Calculele statistice arată că în Sahara există, în medie, în jur de zece meteoriţi pe kilometrul pătrat. Totul este să-i şi găseşti. Cum se face? De obicei mergând la pas, cu ochii ţintă pe sol. De obicei, rocile de acolo au culori deschise. Aşa că orice piatră negricioasă are şanse mari să fie un meteorit. Uneori se folosesc şi detectoare, pentru identificarea exemplarelor metalice. Lucrurile se complică după identificarea unui posibil meteorit. "Prima grijă este determinarea precisă a coordonatelor locului în care l-ai găsit. Este foarte important, pentru că astfel afli dacă acolo s-au mai identificat şi alte exemplare. Dacă da, este un motiv în plus să extinzi căutările. În plus, coordonatele stabilite prin GPS vor fi incluse în numele «oficial» pe care îl va primi meteoritul. Acum, ei primesc numele celei mai apropiate localităţi sau obiectiv înscris pe o hartă geografică. Este o localizare relativ precisă, pentru că, până nu demult, li se acorda numele celei mai apropiate localităţi care avea un oficiu poştal. Îţi dai seama: câte oficii poştele există în Sahara? Aşa că precizia localizării putea să fie de plus-minus câteva sute bune de kilometri. Tot acolo, la faţa locului, se face şi o primă analiză, ce-i drept sumară, a structurii obiectului pe care l-ai găsit. Adevăratele analize încep însă acasă, în condiţii stricte, de laborator." Pe de altă parte, există şi foarte mulţi localnici care se ocupă de căutarea meteoriţilor. Pe care apoi îi vând amatorilor veniţi acolo. "Ei, cu ăştia trebuie să fii foarte atent. În general, meteoriţii nu pot fi falsificaţi. Ei încearcă, dar dacă ai ochiul format nu ai cum să confunzi un meteorit adevărat cu o piatră banală arsă în cuptor. Începătorii au însă şanse mari să «şi-o fure» şi să ducă acasă o bucată lustruită de bazalt terestru, care nu are în comun cu meteoriţii decât culoarea negricioasă."

COLECŢIA
Şansa de a atinge un meteorit este o experienţă stranie, aproape metafizică. Este un obiect venit din hăurile Cosmosului. Şi uneori din vremuri în care însuşi sistemul nostru solar abia începea să se formeze. Era o lume exotică, pe care noi, cei de acum, abia dacă o putem intui. Iar colecţia lui Răzvan Alexandru este compusă din câteva sute de exemplare. "Strict cantitativ, colecţia mea nu este chiar cea mai mare. Dar din punct de vedere al diversităţii, pe tipuri de meteoriţi, este cea mai bine reprezentată din ţară. O spun cu toată modestia cuvenită. Pe mulţi dintre ei i-am găsit eu. Pe alţii i-am cumpărat de la colegi din străinătate, pasionaţi de acest domeniu. De fapt, eu nu caut neapărat cantitatea. Îmi este de ajuns dacă am chiar şi numai câteva grame dintr-un anumit tip. Pentru mine, important este studiul lor. Iar ceea ce aflu este deosebit de interesant. Acum studiez geologia, iar asta mă ajută extrem de mult." Fiecare dintre piesele care compun colecţia lui Răzvan sunt în felul lor nişte unicate. Pe cele mai rare dintre ele le-a cumpărat. Sau le-a obţinut prin schimburi. Are câţiva meteoriţi proveniţi de pe Marte. Chiar dacă au doar câteva grame, aceştia sunt extrem de rari. Cândva, în urmă cu multe milioane de ani, planeta vecină a fost supusă unui bombordament cosmic deosebit de violent. Urmele sale se văd şi acum, sub forma unor cratere de mari dimensiuni. Atunci, şocul impacturilor a smuls materie de pe Marte şi a proiectat-o în spaţiul cosmic. Apoi, în timp, acele resturi au intrat pe orbita terestră şi, la un moment dat, au căzut pe Pământ. La fel au apărut şi meteoriţii lunari, prezenţi şi ei în colecţia lui Răzvan. De asemenea, el are eşantioane din alţi meteoriţi, celebri în lumea conoscătorilor. Unul dintre ei provine din "Gibeon", un meteorit metalic imens, de peste 15 tone, căzut în Namibia în 1830. Un altul este un fragment din "Chinga", meteorit de 250 kg găsit în 1913, în Rusia. "Fukang" este un meteorit găsit în 2002, în China, în localitatea de la care şi-a luat numele. Din el a fost recuperat cam o tonă, iar un eşantion se află în colecţia românului. La fel ca şi un fragment din celebrul meteorit "Campo del Cielo", găsit în 1936. Acesta a fost un adevărat uriaş: 50 de tone de piatră cosmică. Nu se ştie, cu exactitate, când a căzut. Dar legendele Mayaşilor, care au trăit cândva, la mare distanţă, în Peninsula Yucatan, vorbesc despre nişte fenomene cereşti ciudate, similare celor provocate de un meteorit de mari dimensiuni care a trecut pe deasupra ţării lor. Au căzut meteoriţi şi în ţara noastră? Da, iar câteva bucăţi din ei se află şi în colecţia lui Răzvan. Istoria a consemnat opt căderi mai importante. Cel mai mare a fost cel din 1882, de la Mocs, din care s-au recuperat cam 300 de kilograme. Cel căzut în 1852 la Mădăraş a avut 23 kg, iar "ultimul venit" este cel care s-a prăbuşit la Tăuţi în 1937, din care s-au recuperat 21 de kilograme.

MARTORI LA FACEREA LUMII
Studiul meteoriţilor spune multe "poveşti". Poveşti despre vremurile în care sistemul nostru solar era doar o nebuloasă de materie cosmică adunată la un loc de forţele de atracţie gravitaţională. De când se preocupă de meteoriţi, Răzvan Alexandru a devenit un adevărat expert în acest domeniu. "Studiul compoziţiei chimice a meteoriţilor, dar şi a raportului dintre izotopii de oxigen pe care ei îi conţin, ne vorbeşte clar despre originea lor, despre locul în care s-au format şi despre istoria pe care au «trăit-o» înainte de a cădea pe Pământ. Sunt împărţiţi pe clase şi familii, fiecare după specificul său. O primă clasificare se face pe baza compoziţiei lor minerale. Există meteoriţi de tipul «Pietros», «Fieros» şi «Mixt». La rândul lor, meteoriţii Pietroşi sunt «primitivi» numiţi Condrite şi «diferenţiaţi» numiţi «Acondrite». Extrem de vechi, «Condritele» fac parte din nebuloasă originală din care s-a format întregul nostru sistem solar. În general, aceştia sunt compuşi din silicaţi şi fier metalic. «Acondritele» provin din vechi obiecte cereşti care au apucat să evolueze, au căpătat o masă mai mare, iar fierul a migrat către nucleul lor. La suprafaţă a rămas doar roca obişnuită. În schimb, «Palasitele» provin de la marginea nucleului metalic, unde acesta era în contact cu mantaua de silicaţi a corpului ceresc. Meteoriţii metalici provin din corpuri care au avut, cândva, dimensiuni îndeajuns de mari încât să aibă o structură complexă, cu un nucleu metalic. În general, aceştia sunt compuşi din Fier de mare puritate la care se adaugă Nichelul." Acum câteva decenii s-a lansat ipoteza că dinozaurii au fost exterminaţi, acum 65 de milioane de ani, în urma ciocnirii catastrofale cu un meteorit gigantic. Iar principalul argument în favoarea acestei ipoteze este identificarea unor straturi geologice bogate în Iridiu, răspândite aproape uniform pe suprafaţa întregii planete. De fapt, Iridiul nu se găseşte într-o mare cantitate în meteoriţi. Ceea ce susţine însă această ipoteză este faptul că raportul în care el se găseşte în corpurile cereşti primitive este aproape identic cu cel descoperit în straturile geologice de acum 65 de milioane de ani. Adică exact din vremea dispariţiei dinozaurilor.

UN ALT "NOMENCLATOR"
Strict teoretic, rocile şi mineralele care intră în compoziţia meteoriţilor seamănă foarte mult cu rocile terestre. Dar pentru a le diferenţia de acestea, cele venite din spaţiul cosmic au nume specifice, legate de obicei de numele locului în care a fost descoperit meteoritul din clasa respectivă. Spre exemplu, bazaltul marţian, care seamănă foarte mult cu cel terestru, este numit "Shergottit" după numele unui meteorit găsit în India. Ajunşi în laboratoare, meteorţii metalici sunt tăiaţi în "felii" subţiri şi apoi lustruiţi. În acest mod li se pune în evidenţă structura cristalină, iar după dimensiunile şi dispunerea cristalelor metalice se pot descifra anumite episoade din istoria vechiului corpului ceresc din care acestea provin. Şi, implicit, din istoria necunoscută a sistemului nostru solar. De altfel, pornind de la studiul meteoriţilor, Răzvan Alexandru speră că într-o bună zi o să fundamenteze o nouă ipoteză care o să "rescrie" istoria formării sistemului nostru solar. Dar până atunci mai are mult de studiat. Motiv pentru care va face tot posibilul să-şi adauge alte piese la colecţia proprie. Astfel că, la anul, are de gând să meargă din nou în Sahara. Multă baftă!

Sosiţi din spaţiu

Indiferent din ce categorie fac parte, meteoriţii au sosit pe Pământ după călătorii spaţiale lungi de milioane şi miliarde de ani. Cea mai mare parte dintre ei îşi au originea între orbitele planetelor Marte şi Jupiter. Cei pe care-i vedem căzând periodic, în anumite sezoane ale anului, provin din dezintergarea unor comete. Cu mult înainte de momentul în care omul o să ajungă în locurile lor "de baştină", studiul atent al fiecăruia dintre aceşti "mesageri cosmici" descifrează episoade necunoscute din istoria sistemului nostru solar. Şi, în acelaşi timp, ne vorbeşte şi despre vremurile de început ale planetei noastre. Şi, cine ştie, poate ne va ajuta să evităm un episod cosmic catastrofal, asemănător celui care a provocat dispariţia dinozaurilor.