“Micul caporal”

Napoleon Bonaparte. În copilărie şi în adolescenţă fusese un ardent patriot corsican, care milita pentru independenţa insulei şi îl diviniza pe Pasquale Paoli, conducătorul mişcării revoluţionare de independenţă a Corsicii, după anexarea acesteia la Franţa.

Napoleon Bonaparte. În copilărie şi în adolescenţă fusese un ardent patriot corsican, care milita pentru independenţa insulei şi îl diviniza pe Pasquale Paoli, conducătorul mişcării revoluţionare de independenţă a Corsicii, după anexarea acesteia la Franţa. Ludovic al XV-lea nu se sinchisise prea mult cu formule diplomatice, cumpărase direct insula de la genovezi în 1768, pentru că era foarte încântat de poziţia sa strategică în apele Mediteranei. În schimb, corsicanii nu au fost deloc încântaţi de achiziţia monarhului de la Paris. Iar Napoleon s-a numărat, în perioada adolescenţei sale, printre cei mai înfocaţi susţinători ai cauzei independenţei corsicane. Însă ceea ce nu bănuia nimeni dintre cei cu care crescuse Napoleon era că acesta va ajunge într-o zi să se declare împăratul francezilor. Şi să pună bazele unui imperiu care avea să extindă interesele şi sferele de influenţă ale Franţei până în Africa şi în Asia.

De la locotenent secund la general de brigadă, la prim-consul al Republicii şi apoi împărat al francezilor, rege al Italiei şi protector al Confederaţiei Rinului, ascensiunea lui Napoleon a fost subiect de uimire atât pentru contemporanii săi, cât şi pentru posteritate. Devenea general la 24 de ani, iar la 30 era triumfător în Egipt, împotriva britanicilor. La 35 de ani urca pe tronul Imperiului, proclamându-se monarhul Franţei, reinstaurând succesiunea dinastică, după elanurile republicane ale Revoluţiei Franceze şi excesele primilor ani după 1789. Geniul său militar este necontestat. Bătăliile sale încă servesc ca material didactic pentru orele de tactică şi strategie la cursurile de la academiile militare din lumea întreagă. A modificat graniţele pe harta Europei începutului de secol al XIX-lea, în funcţie de instinctele, calculele sale şi de ambiţiile pe care le-a concretizat în complicate alianţe şi negocieri sau pe care le-a desfăcut şi anulat pe câmpurile de luptă. Bătăliile de la Austerlitz, de la Leipzig, de la Waterloo au fost imortalizate de pictori, de scriitori, de istorici, au constituit subiect de aprige dispute între strategi, au intrat în cărţile de istorie.

O traiectorie unică ce a surprins mereu, de la ataşamentul pătimaş faţă de Corsica natală până la momentul de adio în faţa soldaţilor săi, în 1814, în care le mărturiseşte că nu a dorit decât glorie pentru ei şi n-a avut decât iubire faţă de Franţa.