Plimbare de dimineaţă

FOTOLIUL CU SF
Lucinda se plimba incet pe stradă intr-o dimineaţă rece de noiembrie... "Bineinţeles că se plimba", imi spun nemulţumită.

Lucinda se plimba incet pe stradă intr-o dimineaţă rece de noiembrie... "Bineinţeles că se plimba", imi spun nemulţumită. Eu, adică ea, cănd merg dintr-o parte intr-alta, am obiceiul să mă joc de-a scriitoarea, de obicei, şi majoritatea poveştilor mele incep cu eroul/eroina plimbăndu-se şi sfărşesc repede, la culoarea pardesiului, a eşarfei asortate sau a unei lumini specifice care cade intr-un anume fel pe trotuarul umed sau pe faţadele feluritelor clădiri vechi, precum cele din vederile de pe vremuri, cănd ajung la destinaţie. Cum e şi in dimineaţa asta, mă grăbesc spre filarmonică. La muncă adică, sunt in intărziere şi imi indulcesc cele căteva momente dinainte de marea săpuneală ce mă aşteaptă incercănd să-mi imaginez cum aş arăta imbrăcată intr-un pardesiu de lănă veritabilă, cu pielea de culoare albă şi cu o coamă de păr, ca in moda anilor 1990. Trebuie să ajung odată, imi spun, şi grăbesc pasul, vremea e intr-adevăr mizerabilă, n-am inventat-o, şi in graba mea agăţ cu suflaiurotorul o pereche de velociformere verzi lăsate cam neglijent, aş zice eu, şi cu şireturile desfăcute, la intrarea de la ZumbeispielBank - care se află la zece minute de filarmonică. Departe, ar trebui să fiu deja acolo, incep să mă agit, in timp ce alarma velociformerelor vociferează in spatele meu pe un ton săsăit, iritat şi mecanic "ne-ai atinss la tocul ssstăng, ne-ai atinss la tocul ssstăng" şi proiectează holograma supradimensionată a accidentului la inălţimea unui stat de om deasupra trotuarului. In potopul de injurături care s-a pornit in urma mea din cauza luminilor hologramei, care intră in ochii tuturor, mi s-a părut că detectez o voce cunoscută, aşa că mă intorc, şi rău fac... exact la timp să văd proiecţia izbiturii. Inevitabil, privirea imi coboară spre colţul din dreapta jos al cutiei suflaiurotorului - bineinţeles că pe cutie nu se vede nimic, dar in partea aceea sunt lentilele-prinzătoare-de-imaginaţie, care sunt foarte sensibile magnetic, şi, cum cutia e una dintre cele mai ieftine (să nu bată la ochi, mă mai intorc seara tărziu acasă, cu viaţa asta artistică) nu oferă cine ştie ce protecţie. Suflaiurotorul nu e al meu, l-am primit special pentru concertul din Londra, pentru care ne pregătim acum, de la şeful orchestrei, e adus de pe Uranus şi ştiu că a costat o avere. Chiar asta imi lipsea, să se strice, in ziua asta mizerabilă de noiembrie, după ce nu-s in stare să ajung la timp la nici o repetiţie...

"Lucinda!" - cineva mă striga, nu mi se păruse - , posesorul vocii cunoscute de adineaori e Baltazar, un vechi prieten, care vinde acum tot felul de obiecte şi mici aparate excentrice, nici nu ştiu cine le face pentru el. N-am nici un chef să mă opresc şi să mai pierd cinci minute, aşa că mă intorc pe jumătate şi mormăi un "Salut" cu iz de dimineaţă grăbită şi dau să imi continuu drumul.

"Lucinda, stai un minut!..."

"Măi, băiatule, n-am un minut să stau..."

"Stai, am ceva să-ţi arăt... Numai pentru tine, ţi-l dau la jumate preţ", il aud cum se grăbeşte in spatele meu să mă ajungă şi am deja curiozitatea necesară să mă opresc. Oare ce o fi avănd să-mi arate de data asta? Evident că nu e la jumate preţ, e cu căt sperase să-l văndă şi incă ceva pe deasupra, dar suntem prieteni... şi dacă scot jumătatea la jumate inseamnă totuşi că am făcut o afacere.

"Ei, serios? Mă grăbesc, am intărziat deja, dacă vrei ne intălnim după-amiază la o cafea şi imi arăţi atunci ce ai... ce zici?", ii spun, cu un zămbet incurajator, in speranţa că o să reuşesc totuşi să-mi continuu drumul - dar pe urmă ii văd faţa dezamăgită şi capăt vagul sentiment că ar prefera să imi arate acum, că in lunile de cănd nu ne-am văzut nu i-a mers prea bine, şi că dacă ii dau o intălnire pe după-amiază sigur n-o să se arate.

"Durează doar un minut", imi spune, "hai să-ţi arăt şi pe urmă mergi unde vrei". Baltazar poate fi dezarmant, imi zămbeşte şi eu mă inmoi, am avut intotdeauna o slăbiciune pentru el. "Hai să-ţi arăt." Scoate dintr-unul din buzunarele de pe măneca stăngă - poartă o haină cu multe buzunare, toate ticsite - o baghetă mică nichelată, cu un led albastru la unul din capete. Bagheta ii incape in palmă cu totul şi mi-o infige in faţă, foarte aproape, de parcă intr-adevăr ar trebui să imi dau seama că mă aflu in faţa unui miracol al tehnicii; numai că eu nu inţeleg nimic.

"Amicul meu a numit chestia asta «creangă de nichel»… n-aş şti să-ţi spun exact de ce. Oricum, ieri a terminat-o şi am incercat-o amăndoi, e absolut spectaculos…"

Imi ia măna stăngă şi, chiar inainte de a-mi lăsa să cadă o boabă de lumină albastră in palmă, imi spune: "Cănd simţi că incepe să vibreze şi să se incălzească, ii dai drumul, indiferent ce se intămplă. Ai inţeles?".

"Da", ii zic, un pic enervată. Deja simt un pic de căldură, dar bănuiesc că am să simt diferenţa. "Ce altceva mai trebuie să ştiu?"

"Nimic deocamdată".

(va urma)