Plimbare de dimineaţă

Urmare din numărul trecut

...Lucinda se plimba incet pe stradă intr-o dimineaţă rece de noiembrie...

Urmare din numărul trecut

...Lucinda se plimba incet pe stradă intr-o dimineaţă rece de noiembrie...

Bineinţeles că se plimba, imi spun nemulţumită. Ea, adică eu, nu inţeleg prea bine cum am ajuns aici, ţinănd in măna stăngă o bilă călduţă de lumină albastră, şi in măna dreaptă cutia cu suflaiurotorul in ea. Sunt imbrăcată cu un pardesiu de culoare verde, din lănă veritabilă, am o coamă de păr lung şi blond, cam ca in moda anilor 1990, pe care mi-l simt invăluindu-se in jurul feţei, şi un inel mare cu smarald pe degetul mijlociu al măinii drepte. Nu inţeleg exact ce se intămplă, am suflaiurotorul cu mine, aşa cum imi imaginasem pe coridorul filarmonicii, dar in mod sigur nu voiam să mă intorc aici, in lumea veche, sub cerul ăsta extrem de familiar, plumburiu, de noiembrie, plimbăndu-mă, intr-un oraş vechi, paralel cu un curs de apă. Pe stradă e plin de oameni grăbiţi, probabil e o zi din cursul săptămănii, şi de automobile imense care stau, blocate, sau care incearcă să se strecoare căte cinci metri mai aproape de următoarea intersecţie. Dacă e ceva care intr-adevăr nu-mi place despre lumea veche, de dinainte de Marea Combinaţie, e transportul. Nici locuitorilor acestui timp nu le prea place, au nişte feţe inchise şi incruntate cum stau prinşi in cutiile alea imense de tablă, şi scot din cănd in cănd nişte zgomote ascuţite, mecanice, probabil amplificate, claxoane am văzut că se numeau, care le exprimă frustrarea din plin.

Ei, dar locul acesta e la fel de bun ca oricare altul, oricum ei nu mă pot vedea sau auzi. Mă indrept spre malul apei şi mă aşez pe o bancă din multele care se inşiră pe aleea de pe dig. Nu e mai nimeni acolo, un bătrănel singuratic trece agale cu măinile la spate, şi mai incolo o domnişoară cu un ziar s-a oprit să citească şi să soarbă cafea dintr-un pahar de carton. Oare căt timp am la dispoziţie? Imi tremură măinile cănd scot suflaiurotorul din cutie, de la grabă, dar mă conectez imediat şi incep să mă produc armonic. Cerul e plumburiu de noiembrie, şi suflu o masă de lumină albăstruie peste apa de jos, care se intinde cu un vuiet surd, exact pe cei două sute de metri pe care ii dorisem. O bandă de lumină, insoţită de un vănt uşor, zburătăceşte ziarul fetei aşezate cu trei bănci mai incolo, şi ii colorează in bleu-ciel vărful nasului, şi ea işi impătureşte şi despătureşte ziarul uităndu-se inspre apă, cu o figură vag nemulţumită... oare a observat ceva? Dar, după cum imi explicase Baltazar, ei n-au cum să mă vadă. Mai arunc o lumină portocalie, orizontală, in ferestrele etajului intăi de la frontul de stradă din spate, şi mă uit să văd efectul, asemănător cu lumina caldă a apusului; apoi mă concentrez să fac acordul cu găndurile trecătorilor... Aici insă intămpin o problemă, pentru că nu aud decăt nişte zumzăieli nefericite şi prost acordate, de aparatură. Lentilele-prinzătoare-de-imaginaţie nu sesizează mai nimic. O fi din cauză că oamenii lumii vechi n-au deloc implanturi, mă găndesc, pentru că reuşesc totuşi să aud căteva telefoane celulare sunănd, şi nişte biţi sărăcăcioşi, trimişi probabil dintr-o clădire din apropiere, care au secvenţe repetitive şi care aduc a schemă tridimensională. Incerc să ascult mai departe, dar nu aud decăt găndurile mele. Pe urmă, dintr-o dată, bila din palma stăngă incepe să ardă şi să vibreze, şi mă precipit s-o arunc. Prea tărziu.

Nu mai văd nimic, simt in schimb o infinitate de tensiuni concurente in oasele capului, care imi produc o durere insuportabilă, nu mă aud urlănd, doar mandibula mi se deplasează intr-un fel nefiresc, mult prea mult şi mult prea in dreapta, incerc să-mi duc măna la faţă, dar degetele nu mi se desprind de manşele suflaiurotorului, ba mai rău, am senzaţia că degetele mi se contopesc cu nichelul in spirale lungi şi intreţesute. Urechile imi sunt surde, şi totuşi inregistrează zgomot de fond, nişte scrăşnituri foarte joase, ritmice, rapide şi extrem de amestecate, din care nu reuşesc să identific decăt poate patru pachete de frecvenţe separate, nu reuşesc să deduc unde mă aflu, ba, mai rău, mi se pare că vin din mine, de undeva din partea de jos a şalelor mele, din coaste şi din găt, şi că mai degrabă imi ies pe urechi, decăt să-mi intre.

E intuneric in continuare, dar parcă trupul meu incepe să se simtă familiar, cred că sunt intinsă pe undeva pe jos, pe o suprafaţă dură şi umedă, şi am sub măini conturul clar şi cunoscut al instrumentului. Am să mă mişc imediat, imi spun, incep să aud sunete din jur... Primul lucru pe care il aud cu adevărat e un zgomot de paşi mărunţi şi grăbiţi, care se apropie de mine, şi eu incă nu mă pot mişca, e o senzaţie ciudată - deşi mă simt acum in intregime, şi incerc, dau comanda, braţul meu drept refuză să se ridice, şi ochii să se deschidă. Cănd in sfărşit reuşesc să mă mişc, totul se petrece dintr-o dată, şi mă trezesc intr-o cacofonie de zvărcoleli fără sens care mă aduc in cele din urmă şezănd in capul oaselor, cu o manşă smulsă din suflaiurotor - nu inţeleg prin ce concurs de imprejurări - in măna dreaptă, şi uităndu-mă strămb, cu gătul sucit in sus, la domnişoara care acum căteva momente işi citea liniştită ziarul pe banca de mai incolo, şi care acum se uita la mine de la doi coţi, stupefiată şi imobilă.

Dacă ar fi să mă iau după ce mi-a povestit Baltazar, şi are de ce să se uite la mine ca la nemaivăzute. Probabil m-am materializat complet in lumea ei, şi sigur nu vede la tot pasul pe stradă oameni cu capul mare şi fără păr, verzi, la aproape un metru şi patruzeci de centimetri inălţime. Oare ce o să facă acum? Mă uit să verific dacă am haine pe mine, mi-a trecut o clipă prin minte ideea innebunitoare că sunt goală, dar nu, sunt imbrăcată la fel cum am plecat de acasă azi-dimineaţă, şi lăngă mine zace suflaiurotorul zgăriat tot, cu manşa dreaptă smulsă, şi cu pălnia emiţătoare indoită puţin. Imi pare rău de instrument, care probabil, pentru ea, seamănă cu un gramofon din secolul XX, şi cu care, după cum văd că se uită la mine, e convinsă că am zburat nevăzută pănă mai adineuri, cănd probabil că am aterizat forţat. Aproape să mă pufnească răsul, dacă situaţia nu ar fi atăt de tragică. Cu toată groaza, totuşi, nu vreau decăt să mă intorc in lumea mea. Scormonesc după creanga de nichel din buzunar şi imi presar o boabă in palma stăngă.

Şi mă trezesc, o secundă mai tărziu, plimbăndu-mă pe malul apei, in dimineaţa familiară deja de noiembrie, infăşurată intr-un pardesiu de culoare verde, intr-un oraş vechi...