Plimbare printre zei

"Căte bordeie, atătea obiceiuri." Pe acest principiu, fiecare cultură sau civilizaţie din istoria omenirii şi-a venerat propriii zei, i-a impus cu forţa uneori altora sau i-a transmis mai departe, sub alt chip şi nume.

"Căte bordeie, atătea obiceiuri." Pe acest principiu, fiecare cultură sau civilizaţie din istoria omenirii şi-a venerat propriii zei, i-a impus cu forţa uneori altora sau i-a transmis mai departe, sub alt chip şi nume.

Ce are in comun saga cinematografică hollywoodiană "Lord of the Rings" cu zeii? Nici mai mult nici mai puţin decăt principiile de bază ale mitologiilor nordice. De la vărste fragede zeii au pătruns in existenţa oamenilor prin poveşti, prin rugăciuni, prin ritualuri la care de obicei ia parte toată familia şi marchează momente importante in existenţa comunităţilor. De la textele sacre la literatura science fiction, zeii se inserează subtil in vieţile noastre, fie dănd un sens căutărilor spirituale, fie marcănd identităţile sociale şi personale ale fiinţelor umane. Zeii vin din altă lume, dar cu toate acestea sunt tot timpul in lumea noastră. Cum s-a intămplat acest lucru şi de ce au luat atătea forme?

Acasă la Osiris

Excursia prin panteonurile istoriei omenirii incepe de această dată de la vechii egipteni. Care au avut o imaginaţie fecundă in materie de mituri fondatoare şi de fiinţe supranaturale care le populau lumea. Cosmogoniile (scenariile in care oamenii işi imaginează apariţia Universului, a vieţii, a omului şi a lumii) egiptene nu sunt neapărat unitare, sunt mai degrabă la concurenţă intre ele. Egiptologii şi istoricii religiei au identificat patru variante ale mitului creaţiei la civilizaţia care a dominat valea Nilului pentru aproape 4.000 de ani. Toate pleacă de la starea primordială in care oceanul primordial nu era tot ce exista. Din acesta s-a ridicat o colină, care a fost primul templu sau altar in care au fost veneraţi zeii. Insă cănd ajungem la zei, situaţia se complică ingrozitor. Panteonul egiptean este unul care abundă in zeităţi. Fiecare nomă (provincie a Egiptului) avea propria sa divinitate protectoare, de obicei o combinaţie intre trăsături umane şi animale. Zeii egipteni au capete de şacal (Anubis), corpuri de vacă (Hathor), iau forma pisicilor (Bastet), işi deschid aripile de şoim spre ceruri şi poartă Soarele in ochiul drept, iar Luna in ochiul stăng (Horus), sunt impreunări bizare de hipopotami cu lei şi crocodili (Tawaret), fiinţe care stărneau frica şi veneraţia de la marii preoţi pănă la umilii pescari care locuiau in colibele sărăcăcioase de pe malurile Nilului.

Corpurile umane sunt dublate, in cazul zeilor egipteni, de atribute animale care le conferă puteri supranaturale şi atribute specifice. Conducătorii Egiptului antic, consideraţi ei inşişi zei pe pămănt, aveau in vestimentaţia de zi cu zi insemne zoomorfe, care trădau semnele sacre ale prezenţelor divine ce-i protejau constant: coada de bou (Apis, boul sacru care ţine discul Soarelui intre coarne), şarpele de pe coroană (Uraeus), colanul de la găt stiliza aripile lui Horus, pentru unele ceremonii. "Fiecare faraon era incarnarea lui Horus, care, conform legendei, l-a invins pe Seth, zeul rău al Egiptului de sus. Seth era zeul agitaţiei şi ‡ ‡ al confuziei şi l-a omorăt pe Osiris (zeul morţilor, divinitatea cea mai importantă in judecarea destinului sufletelor in viaţa de apoi - n.r.), tatăl lui Horus. Horus a răzbunat moartea tatălui său şi a devenit zeul ordinei şi al justiţiei. De aceea, faraonul in Egiptul antic devenea Horus pe pămănt, conducătorul celor două ţări (Egiptul de Sus şi de Jos)", descrie prestigiosul arheolog Zahi Hawas felul in care atributele divinităţii colorau persoana muritoare a faraonului. Panteonul egiptean nu este insă unul al calmului, al echilibrului. Zeii se ucid intre ei (Seth şi Osiris), fraţii au relaţii incestuoase (Orisis, impreună cu surorile sale Isis şi Neftis), judecătorii divini ii aşteaptă pe muritori in viaţa de apoi cu foarte puţină indurare pentru greşelile de pe pămănt (la judecata lui Osiris, sufletele considerate nedemne să trăiască veşnic sunt devorate de o zeitate cu trup de hipopotam şi cap de crocodil). Ce doreau zeii egipteni? Să fie veneraţi. Iar muritorii, care credeau că viaţa de apoi este adevărata viaţă, cea de pe pămănt fiind doar o pregătire pentru marea călătorie pe tărămul zeului morţilor (Osiris), respectau cu sfinţenie riturile şi tradiţiile impuse de marii sacerdoţi, care administrau cultul fiecărui zeu in marile temple ale Egiptului antic.

Sacrificii pentru ploaie

Precolumbienii din civilizaţia Maya şi-au "etajat" universul inconjurător pe trei niveluri: tărămul de sub pămănt, cel terestru şi cel al cerurilor. Zeii maiaşi, ca toţi ceilalţi zei ai civilizaţiilor precolumbiene din America Centrală şi de Sud, nu sunt deloc paşnici, iar reprezentările lor aduc in scenă imagini monstruoase, metamorfisme intre elemente ale mimicilor umane exagerate impreună cu elemente zoomorfe. Sacrificiile umane aduse zeilor erau practici comune pentru maiaşi, unele interpretări arheologice sugerănd că felul in care sunt descrişi zeii in Popol Vuh (unul dintre textele fundamentale pentru inţelegerea mitologiei maiaşe) au legătură directă cu ritualurile săngeroase, indeplinite de sacerdoţi. Şi pentru că totul depindea de ploaie, de la fertilitatea pămănturilor la pace sau război, sacrificiile erau aduse in număr mare zeului Ploii, Chac. Tineri erau scufundaţi in făntăni şi lăsaţi să se inece pentru a putea intra in tărămul lui Chac şi a deveni insoţitori ai săi. Zeul, in schimb, putea despica norii cu securea şi aduce apa necesară pe pămănt. Fie că era reprezentat cu formă umană sau asociat cu atributele sale (şarpele ploii), Chac este reprezentativ pentru felul in care zeităţile maiaşe se metamorfozau in funcţie de contextele ritualice in ipostaze variate, care asigurau celui iniţiat "cheile" de acces la secretele divine. Sacrificiile umane oferite zeilor maiaşi erau un troc cu cerurile, astfel trimiţăndu-se ofrande ale energiei umane spre ceruri, de acolo primindu-se putere divină in schimb.

Raţiune, lumină, ambrozie şi nectar

Olimpienii. Printre cei mai faimoşi zei ai tuturor timpurilor. Grecia antică şi-a constituit un panteon care este incă prezent in civilizaţia contemporană la nivel de simbol al diferitelor concepte abstracte precum frumuseţea, adevărul, justiţia sau lumina. Şi este primul panteon, care are zei reprezentaţi cu trăsături complet antropomorfizate. Sculptorii epocii clasice ateniene i-au infăţişat ca pe idealuri de frumuseţe, de dezirabilitate.

Canoanele reprezentărilor lor sunt incă valabile ca standarde de echilibru şi armonie, iar civilizaţia europeană actuală i-a incorporat in fundamentele sale culturale. In fruntea tuturor, Zeus, stăpănul fulgerelor, al cerurilor şi al destinelor oamenilor, reprezintă principiul de organizare a lumii, in jurul lui gravitează şi zeii olimpieni, şi muritorii şi celelalte personaje ale mitologiei elene. Fraţii săi, surorile şi progeniturile sale se constituie in jurul său ca garanţi ai supremaţiei lumii zeilor din Olimp. Insă panteonul grec are şi figuri care nu sălăşluiesc pe muntele etern. Hades, fratele lui Zeus, intunecatul zeu al morţilor, are tărămul sub pămănt şi in rarele momente in care vizitează Olimpul toţi ceilalţi zei au un sentiment de apăsare la vederea lui.

Poseidon, şi el frate al stăpănului olimpian, impărăţeşte peste mări, avănd palatul in apele insorite ale adăncurilor, fiind cel mai puternic dintre zei, după Zeus. Fiii şi fiicele lui Zeus şi ale soţiei sale Hera (deşi mitologia greacă il reprezintă pe Zeus ca fiind un mare amator de infidelităţi conjugale) sunt angrenaţi in veşnice dispute, proiecte, certuri sau intrigi care formează mitologia greacă. Războiul Troiei este un episod generat de cearta a trei zeiţe: ‡ ‡ Afrodita, Atena şi Hera. Zeii greci sunt departe de a fi ireproşabili din punct de vedere al caracterului, deseori afişănd accese de vanitate, de răzbunare şi gelozie care ii fac foarte asemănători oamenilor. Iar oamenii se raportează la ei mult mai firesc decăt in alte religii.

Cu ajutorul lui Prometeu, care a furat ulterior focul de la zei, l-au păcălit pe Zeus, inşelăndu-l la un sacrificiu. Ulise este unul dintre personajele, care provoacă in permanenţă dispute intre zei cu şiretenia lui. Este legendară ura pe care Poseidon, zeul mărilor, i-o purta regelui din Itaca, fratele lui Zeus chiar anunţănd-o pe Penelopa, soţia lui Odiseu, că acesta a murit. Insă panteonul grec este unul solar, al luminii, al raţiunii şi al plăcerii de a trăi. Zeii nu sunt sumbri, ei intruchipează la nivel simbolic dorinţa grecilor de a cunoaşte, de a făuri poveşti supranaturale in care fiecare are slăbiciuni şi calităţi, de la zei pănă la muritori, trecănd prin fiinţele fabuloase, precum centaurii sau satirii, şi prin eroi pănă la regii şi potentaţii vremii. Toţi sunt supuşi greşelilor, toţi sunt sub semnul Moirei, zeiţa care ţine destinele oamenilor şi zeilor in măinile sale.

Singurul lucru care ii deosebeşte fundamental pe zei de muritori in mitologia greacă este statutul de viaţă eternă pe muntele Olimp, statut care insă este păstrat atăta vreme căt zeii sunt veneraţi şi li se aduc ofrande. In clipa in care cei care li se inchină incep să-i uite, in ciuda nectarului şi a ambroziei cu care se hrănesc pentru a-şi păstra intactă tinereţea şi frumuseţea, zeii grecilor trec intr-un spaţiu al uitării, al dematerializării. Insă cu o posteritate precum cea a culturii europene, se poate spune că zeii grecilor antici nu au şanse prea mari să fie daţi uitării definitiv prea curănd.

Rock & roll şi Valhalla

Cel mai intens panteon european, care "trăieşte la maximum" totul, de la formarea lumii pănă la sfărşitul ei (Ragnarök) este cel al popoarelor scandinave. Mitologia nordică este demnă de o poveste heavy metal, pentru că săbiile şi securile nu stau prea mult in teacă sau la şold, săngele curge in valuri, trăsnetele şi fulgerele cad din abundenţă, cursa pentru menţinerea tinereţii este permanentă, iar lumea se va sfărşi intr-o apocaliptică luptă in care vor supravieţui foarte puţini dintre zeii care au veşnic ceva de impărţit unul cu celălalt. Ce-i deosebeşte pe zeii nordici de alţi confraţi de panteoane? Faptul că ei nu sunt nemuritori de cănd apar pe lume (trebuie să se hrănească mereu cu merele de aur pe care le ingrijeşte zeiţa Idun) şi curiozitatea nestăvilită de a afla cum se va desfăşura istoria şi mersul lucrurilor. Nici structura lumilor in mitologia scandinavă nu este una simplă: nouă tărămuri guvernează universul peste care domneşte Odin, zeul inţelepciunii, al războiului, al luptelor şi al morţii. Pentru că lumea in care trăiau muritorii, care ii venerau pe zeii nordici era una a luptelor permanente, a cuceririlor şi a campaniilor militare, cei care mureau in bătălii, eroii, aveau acces direct in Valhalla, palatul lui Odin, unde se insoţesc cu Valkyriile, fecioarele divine, urmănd să lupte alături de Odin, in Ragnarök.

Războaiele vedice

Nici in mitologiile Indiei lucrurile nu sunt foarte liniştite. Zeii poartă războaie, se transfigurează, işi abandonează intenţionat starea de imortalitate pentru a incerca alte condiţii existenţiale. Totul, pentru că perfecţiunea care le este dată reprezintă o stare ce nu poate aduce nimic nou. Imnurile vedice, textele care sintetizează mitologia hindusă discută despre starea iniţială a lumii, condusă de divinităţile ariene, in fruntea cărora se află Indra, zeul războiului şi al vremii, stăpănul creaţiei. El ii conduce pe ceilalţi zei, Deva, cei care au in grija loc cerurile, precum Agni (Focul), Varuna (Apa) sau Surya (Soarele) in războaiele perpetue pe care le au impotriva demonilor (Asura). In funcţie de evoluţiile hinduismului, după apariţia budismului, panteonul hindus s-a modificat simţitor, credincioşii dăndu-i mai multă importanţă lui Shiva, Vishnu sau Devi. Zeii hinduşi suferă şi ei de păcate omeneşti precum trufia. Avatarurile lor trec prin ciclurile de reincarnări succesive pentru a ispăşi diverse greşeli pe care nu le pot depăşi in condiţia lor de zeităţi care sunt perfecte.

Panteonurile zeilor din istoria omenirii sunt făcute fie după chipul şi asemănarea popoarelor care i-au consacrat in mitologiile lor, fie după speranţele şi modelele ideale de perfecţiune ale culturilor care le-au dat naştere. Zeii dau un chip conceptelor abstracte precum dreptatea, adevărul sau poezia, fie intruchipează realităţi fizice precum ploaia sau tunetele.

Nu există nici un colţişor de lume, care să nu fi avut sau să nu aibă intr-un anumit moment o zeitate care o guvernează. Insă mitologiile şi panteonurile sunt in continuă metamofroză, zeii işi schimbă chipul şi numele, apărănd sub alte forme mai tărziu. Cumva este pariul lor cu nemurirea şi continua luptă impotriva uitării. Din Cartea Morţilor pănă la Războiul Stelelor, imaginarul uman are nevoie să fie populat cu fiinţe supranaturale, care ajută oamenii in căutarea sensului vieţii şi in devenirea lor personală sau ii impiedică şi le creează probleme ce trebuie rezolvate. Fără piedici şi provocări, poveştile şi miturile tuturor popoarelor ar fi fost lipsite de frumuseţea şi de inefabilul pe care il presupune lumea nemuritorilor, cei care veghează asupra oamenilor şi le călăuzesc paşii. Chiar dacă unii muritori aleg să nu mai creadă in basmele cu zei.