Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Generaţiile de fani Star Trek ştiu că atunci când nava Enterprise era în pericol, căpitanul ordona imediat să fie ridicat scutul. Imaginat de autorii serialelor ca un câmp de energie care proteja nava de loviturile klingonienilor sau ale romulanilor, scutul de protecţie este acum preocuparea mai multor oameni de ştiinţă care vor să protejeze astronauţii de un inamic mult mai concret - soarele.
Graţie câmpului magnetic al Pământului, oamenii nu sunt supuşi decât riscului raiaţiilor ultraviolete, care în cel mai bun caz asigură bronzul, iar în cel mai rău caz, cancerul de piele.
În medie, oamenii sunt supuşi la radiaţii de 360 millirem pe an (unitate de măsură care stabileşte doza expunerii la radiaţii), adică echivalentul a cinci radiografii pulmonare. Astronauţii din Staţia Spaţială Internaţională, care orbitează planeta la 350 de kilometri altitudine sunt expuşi la radiaţii care echivalează cu opt radiografii pulmonare pe pe zi, asta în condiţiile în care Staţia Spaţială Internaţională este situată în interiorul magnetosferei.
Pentru a-i proteja de radiaţii, camerele Staţiei sunt capitonate cu un strat gros de polietilenă, un material care conţine hidrogen ceea ce duce la absorbţia şi dispersarea radiaţiilor.
În afara câmpului magnetic al Pământului, însă, astronauţii ar fi mult mai expuşi, spune Ruth Bamford, cercetător spaţial la Laboratorul Rutherford Appleton din Oxfordshire, Marea Britanie. Într-o eventuală călătorie spre Marte, spune cercetătoarea, dacă s-ar petrece o erupţie solară, jeturile de protoni de mare energie ar însemna moarte sigură pentru astronauţi.
"A fi lovit de o furtună solară ar fi ca şi cum ai sta într-un accelerator de particule. Protonii de mare energie pot penetra uşor pereţii navei spaţiale şi pot afecta sever ADN-ul uman şi structurile moleculare. Distrugerea la nivel celular ar face ca organele să nu mai funcţioneze. Astronauţii nici măcar nu ar avea timp să facă cancer, ar muri în câteva zile", spune Ruth Bamford, adăugând că straturile de polietilenă nu ar ajuta cu nimic în afara magnetosferei.
Singurii oameni care au părăsit stratul protector al câmpului magnetic al Pământului au fost astronauţii din misiunile Apollo, care au mers pe Lună, însă se pare că aceştia au avut parte de mare noroc.
Astronauţii din minisunea Apollo 12 au mers pe Lună la doar câteva săptămâni după o erupţie solară, care i-ar fi bombardat cu 100 de rem de radiaţii. Între misiunile Apollo 16 şi Apollo 17, o altă erupţie solară, mult mai mare, a bombardat suprafaţa Lunii cu 7.000 de rem, ceea ce ar fi însemnat moarte sigură pentru astronauţi, dacă s-ar fi aflat acolo.
Însă tocmai Luna, care nu are un câmp magnetic care să o protejeze de radiaţii, i-a inspirat pe cercetători să se gândească la o metodă de a proteja navele spaţiale.
De zeci de ani, astronomii au cercetat ceea ce par a fi nişte pete albe pe suprafaţa Lunii, unele cu o întindere de zeci de kilometri. Cercetări mai noi au constatat că este vorba de câmpuri magnetice foarte slabe, în interiorul cărora, însă, radiaţiile solare nu pătrund.
Bamford şi echipa sa cred că micile câmpuri magnetice generează un câmp electric mult mai intens când sunt lovite de furtunile solare, protejând astfel suprafaţa lunară de radiaţii. Acest lucru explică şi de ce suprafeţele cu câmpuri magnetice sunt mai albe decât restul suprafeţei selenare.
Ideea a fost confirmată în teste de laborator, sugerându-le cercetătorilor că în acest fel se poate crea un scut care să protejeze navele spaţiale. Ideea folosirii unui câmp magnetic există încă din anii '60, însă a fost abandonată pentru că cercetătorii de atunci credeau că este nevoie de un câmp magnetic de proporţii uriaşe pentru a genera un astfel de scut. Însă Bamford spune că nu mărimea "bulei magnetice" contează, ci înclinaţia câmpului magnetic. Astfel, câmpul magnetic poate fi mult mai mic, dacă are înclinaţia potrivită.
Un studiu complet despre cum ar trebui să arate un astfel de scut va fi publicat în curând de cercetătorii britanici. Aceştia propun ataşarea unor bobine din materiale surperconductoare la capetele navei. După ce bobinele sunt răcite la temperaturi foarte scăzute cu ajutorul heliului lichid, acestea sunt încărcate cu un curent electric care vor genera o "bulă magnetică" în jurul navei. În cazul în care nava este afectată de o furtună solară, în jurul acesteia se va crea un câmp electric care va respinge particulele nocive.
Singura problemă este cea a greutăţii.
"Într-o călătorie pe Marte şi înapoi trebuie să ai suficient heliu, ai bobinele şi ai şi izolaţia termică care trebuie adăugate. Iar cu cât este mai mare nava, cu atât greutatea acestei aparaturi creşte", spune Ruth Bamford.
Ideea cercetătorilor britanici este luată în calcul şi de NASA, care plănuieşte să testeze metoda pe Staţia Spaţială Internaţională.
