Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Au trecut mai bine de 96 de ani de la producerea celei mai mari şi mai mediatizate catastrofe maritime şi 13 ani de cînd epava uriaşului de oţel a fost găsită, de un cercetător american, pe fundul Oceanului Atlantic. Luna aceasta s-au împlinit 23 de ani de cînd transatlanticul a înapoiat oamenilor creaţia care a îndrăznit să sfideze puterile naturii în 1912.
Au trecut mai bine de 96 de ani de la producerea celei mai mari şi mai mediatizate catastrofe maritime şi 13 ani de cînd epava uriaşului de oţel a fost găsită, de un cercetător american, pe fundul Oceanului Atlantic. Luna aceasta s-au împlinit 23 de ani de cînd transatlanticul a înapoiat oamenilor creaţia care a îndrăznit să sfideze puterile naturii în 1912.
La 10 aprilie 1912, transatlanticul Royal Mail Steamer (RMS) Titanic părăsea Marea Britanie într-o călătorie spre “tărîmul făgăduinţei”, unde mii de pasageri căutau speranţa unei vieţi noi şi prospere.
Începuturile Titanicului
 |
Oraşul plutitor
Titanicul a fost gata pentru lansare la 31 mai 1911, iar pentru introducerea sa în apă a fost nevoie de 22 de tone de grăsime şi săpun şi de o macara plutitoare în greutate de 200 de tone. La finalizarea construcţiei, magnificul Titanic avea o lungime de 270 de metri, o lăţime de 28 de metri şi o înălţime de peste 53 de metri (aproximativ 11 etaje). Era un mic oraş plutitor.Decizia de a lansa la apă un asemenea mastodont, fără să-i fi fost asigurat un număr mare de bărci de salvare – decizie îndelung blamată în anii ulteriori accidentului –, nu reprezenta o problemă la momentul în care transatlanticul se pregătea de drum. Decizia fusese în concordanţă cu regulile navale care specificau un număr de 16 bărci de salvare pentru vapoarele mai mari de 10.000 de tone. Titanicul nu s-a conformat nici la acest număr, dar nu a acceptat nici propunerea companiei Harland&Wolf, care indica un necesar de 64 de astfel de bărci, şi a dotat puntea cu doar 20. Potrivit unor zvonuri, unul dintre motivele invocate a fost că pasagerii de la clasa întîi îşi doreau mai mult loc pentru plimbări şi erau deranjaţi de prezenţa bărcilor, chiar dacă acestea se aflau acolo pentru siguranţa lor.
Presa vremii scria atunci că nava de peste 46.000 de tone era de nescufundat. Căpitanul Edward Smith a fost deseori citat în paginile ziarelor: “Nu-mi pot imagina condiţiile în care un vas modern ar naufragia. Construcţia de vapoare a depăşit acest stadiu”. Deci, teoretic, Titanicul, cu cele 16 compartimente considerate etanşe, nu putea ajunge atît de uşor sub apă. Practic însă, la doar cinci zile de la părăsirea Angliei, cea mai mare creaţie umană mobilă de la acea vreme se întîlnea cu adevărata forţă a naturii. La 14 aprilie, echipajul de pe Titanic a primit cinci avertizări în privinţa gheţii plutitoare, însă căpitanul Smith nu a văzut în ele o ameninţare adevărată, aşa că vasul a continuat să se deplaseze cu 22 de noduri marine pe oră (aproape 41 de kilometri pe oră). Iarna anului 1912 fusese neobişnuit de caldă, iar seara zilei de 14 aprilie era dominată de “liniştea dinaintea furtunii”. Potrivit martorilor, noaptea era extraordinar de întunecată, iar marea neobişnuit de calmă, “ca sticla”. Lipsa valurilor a făcut icebergul aproape de neobservat, iar distanţa la care se afla de vapor şi viteza de 22 de noduri cu care nava înainte pe apă au făcut practic imposibilă evitarea lui.
 |
| Aceasta este una dintre cele şase veste de salvare de pe Titanic care au rămas intacte. Această vestă de salvare, păstrată ani de zile în portbagajul unui camion, a fost vîndută la licitaţie, la începutul lunii iunie, la prestigioasa casă Christie’s din New York |
Accidentul
Ora 23:40 – momentul fatidic în care Fred Fleet, un membru al echipajului, a văzut icebergul foarte aproape de navă. Cîteva secunde mai tîrziu avea să se producă unul dintre cele mai mari accidente maritime ale tuturor timpurilor: “Muntele de gheaţă” a sfîşiat şase dintre compartimentele etanşe, apa a început să umple rapid celelalte camere. Cîteva ore mai tîrziu, Titanicul era complet scufundat. Dintre cele 2.228 de persoane aflate la bordul său, 1.523 şi-au pierdut viaţa sub greutatea valurilor. Dintre aceştia sînt menţionaţi în majoritatea documentelor doar cei care făceau parte din familiile de seamă americane şi britanice. Una dintre victime – Thomas Andrews, directorul de la acea vreme al companiei Harland & Wolf, care a realizat şi proiectarea la scară a vasului – a murit “eroic”, după spusele martorilor. La 19 aprilie, tatăl lui Thomas a primit o telegramă din partea unei rude care vorbise cu supravieţuitorii de la New York. În mod unanim, aceştia au declarat că moartea lui Thomas a fost una eroică, din grija pentru siguranţa celorlalţi.Au existat ipoteze conform cărora Bruce Ismay, directorul White Star Line, intenţiona să ajungă cu o zi înainte la New York, stabilind astfel un record de viteză. O dată cu descoperirea epavei, această ipoteză a căzut. În cele cinci zile de călătorie nu au fost aprinse toate cazanele cu aburi pe care Titanicul le avea în dotare. Deci vaporul nu se grăbea! Chiar şi viteza menţionată în majoritatea documentelor este una mai mult sau mai puţin fictivă. Cu toate cele 29 de cazane în funcţiune, transatlanticul nu se putea deplasa cu mai mult de 21 de noduri marine pe oră. Mai mult, pentru evitarea blocurilor de gheaţă desprinse din calota glaciară în acea iarnă, traversarea oceanului se făcea pe o rută mai lungă decît de obicei, prin sudul Oceanului Atlantic.
Controverse, zvonuri, ipoteze
Pe de altă parte, unii cercetători sînt de părere că Titanicul nu a fost nici cea mai elegantă, nici cea mai avansată navă din punct de vedere tehnologic. Singurul record pe care îl deţinea cu adevărat era mărimea. Împreună cu Olympic, “sora” sa mai mare, Titanicul a fost construit pentru a concura cu transatlanticele companiei Cunard, Lusitania şi Mauretania, cele mai rapide din lume în 1912. În ceea ce priveşte viteza, vapoarele Cunard n-au putut fi întrecute, însă erau ameninţate din punct de vedere comercial; vasele White Star Line erau imense transportatoare de călători şi erau dotate cu spaţiu suficient pentru “a găzdui” tone de marfă.  |
| Fotografia unei fetiţe, scoasă la vînzare la casa de licitaţii Christie’s |
RMS Titanic nu era cel mai luxos transatlantic, aşa cum fusese descris de presa vremii. În această privinţă era întrecut de Oceanic, construit în 1899, tot de Harland & Wolff din Belfast, vapor care primise titlul de “Gloria care încununează secolul al XIX-lea”. Întrucît Titanicul avea dimensiuni mult mai mari, designerii săi nu-şi puteau permite înzestrarea sa cu acelaşi interiore somptuoase ca pe Oceanic. Totuşi, sălile spaţioase şi apartamentele de clasa întîi ale Titanicului, dotate la standarde înalte, permiteau realizarea unei călătorii cu stil. Întregul vapor era iluminat electric şi toate camerele aveau încălzire. Cei din clasele sociale înalte se bucurau de lifturi electrice, piscină, o baie turcească, o sală de fitness. Salonul de dineu, cu o lungime egală cu cea a vaporului, se afla la baza unei magnifice scări principale, adăpostită sub o cupolă din sticlă. Masa putea fi servită aici sau la unul dintre cele două restaurante mai mici, Palm Court şi Verdanah. Unele descrieri menţionează faptul că şi călătorii de clasa a treia se bucurau de cabine mai decente decît cabinele de clasa întîi ale altor vapoare cu aburi, cu dotări de care nu se bucuraseră nici în propriile case. Toate aceste facilităţi şi manevrarea vasului erau asigurate de un echipaj format din 860 de angajaţi, dintre care 65 navigatori şi 475 ospătari. Şi cu toate acestea...
După 96 de ani de la durerosul eveniment, încă se mai emit ipoteze legate de cea mai mare catastrofă maritimă din istorie. Mult timp, motivele scufundării au rămas un adevărat mister, asta pînă la 1 septembrie 1985, cînd o echipă de cercetători americani şi francezi, condusă de Robert Ballard, a privit pentru prima dată, după lungi ani de căutări, prora transatlanticului RMS Titanic.
Primele încercări de găsire a Titanicului
Robert Ballard, fascinat de mic copil de mediul acvatic şi, mai ales, de misterele pe care acesta le ascunde, a absolvit Universitatea din California, obţinînd diplome în chimie şi geologie marină. Pasiunea pentru epave s-a dezvoltat mai tîrziu, cînd Ballard s-a mutat la Institutul Oceanografic Woods Hole, însă nimeni nu bănuia că acest tînăr dedicat meseriei sale avea să descopere cea mai faimoasă şi mai fermecătoare dintre epavele Oceanului Atlantic. În 1973, Ballard era convins că Titanicul putea fi descoperit cu ajutorul unei tehnologii avansate de captare a imaginilor în mediul subacvatic. O astfel de tehnologie nu necesita scufundarea unui submarin şi evita pierderea de vieţi omeneşti sau alte pericole pe care o astfel de scufundare le presupunea.Dispozitivul pe care şi-l imagina cercetătorul american implica ataşarea unor camere video de înaltă tehnologie la capătul unor cabluri cu o lungime de peste trei kilometri. Construirea unui astfel de mecanism presupunea implicarea unor investitori, pentru atragerea cărora Ballard s-a folosit de imaginea Titanicului şi de ceea ce ar însemna descoperirea lui. Patru ani mai tîrziu, el urca la bordul navei de foraj a companiei de aluminiu Alcoa, cu speranţa că încercările sale de a găsi în adîncuri cea mai rîvnită comoară arheologică acvatică se vor finaliza rapid cu un succes. Echipamentul de cercetare a fost ataşat la o ţeavă de oţel coborîtă în apă prin baza vasului, asemănător unui echipament de forare. Metoda însă era una înceată şi complicată în comparaţie cu un cablu din oţel pe care Ballard ar fi vrut să-l folosească. Totuşi, acest vas maritim reprezenta, cel puţin, o cale potrivită de testare a camerelor de luat vederi, care, după cum spera conducătorul expediţiei, urmau să fie ataşate unor cabluri într-o expediţie ulterioară. Din păcate, întreaga operaţiune a eşuat din cauza unei erori care a dus la pierderea echipamentului. Ballard avea să piardă, pe lîngă banii investiţi, şi anii preţioşi în care căutările urmau să fie oprite şi în care nu putea face altceva decît să privească neputincios la încercările altora de a descoperi preţiosul vas. Deşi interesată de descoperirea Titanicului, a cărui localizare putea constitui încă un subiect de senzaţie, mass-media vremii era mai mult decît neîncrezătoare în încercările exploratorilor.
 |
| Fotografia a fost făcută la Atena, la începutul lui octombrie 2005, în cadrul unei expoziţii cu obiecte de pe Titanic. Aceasta a fost prima expoziţie de acest fel adusă în Balcani |
O întîlnire emoţionantă
După o perioadă de 12 ani de eşuări ale altor echipe, Ballard a revenit la visul său. Alături de oamenii de ştiinţă de la Institutul Francez de Cercetare pentru Explorarea Mărilor (Institute Francais de Recherche pour l’Exploration des Mers) şi cu ajutorul vasului de cercetare Le Suroit, Ballard avea din nou ocazia să-şi reia căutările. A petrecut zece zile la bordul acestui vapor, cercetînd din aproape în aproape zona aproximativă în care, în aprilie 1912, Titanicul era înghiţit de ape. Cercetătorii au scanat porţiune cu porţiune, cu ajutorul unui sistem sonar care avea capacitatea de a monitoriza aproape cîte un kilometru din fundul oceanului la fiecare trecere. Oamenii au studiat îndelung imaginile captate, însă Titanicul era, parcă, de negăsit sau poate ei nu erau îndeajuns de pregătiţi pentru o întrevedere atît de importantă. La 7 august 1985, echipa lui Ballard a fost înştiinţată că vasul Le Suroit urma să fie utilizat pentru alte cercetări.Soarta se arăta din nou potrivnică, însă Ballard a apelat la serviciile vaporului de cercetare Knorr al Instituţiei Oceanografice Woods Hole (pe care l-a putut folosi după realizarea unui ocol strict secret în care au fost fotografiate şi filmate “rămăşiţele” submarinului nuclear Scorpion al Marinei americane). Odată ajuns sub comanda lui Ballard, Knorr a luat poziţia din zona scufundării transatlanticului, din care mare parte fusese cercetată deja cu Le Suroit. Tehnica abordată pe Knorr era însă una diferită. De data aceasta, cercetătorii s-au folosit de “Argo”, un sistem sub formă de sanie, care era înzestrat cu mai multe camere video şi care se deplasa chiar deasupra fundului oceanic, la o adîncime de peste patru kilometri. “Argo” nu căuta Titanicul, ci urmele pe care o scufundare de asemenea dimensiuni ar fi trebuit să le lase în nisip. Imaginile captate de acest sistem inteligent erau urmărite în direct pe vasul de la suprafaţă, unde exploratorii aşteptau neobosiţi măcar un semn de existenţă a vaporului.
În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1985, fundul oceanului arăta altfel decît de obicei. În locul curbelor şi cutelor pe care Ballard era obişnuit să le urmărească în nesfîrşitul nămol amestecat cu nisip, au apărut urme neobişnuite, care strecurau primele semne de speranţă în minţile căutătorilor “comorii”. Stratul de nisip era presărat cu fărîme de obiecte create în mod sigur de mîinile unor oameni. Întrebarea era de cînd se aflau acele obiecte la adăpostul apelor calme de adîncime. Nu după mult timp, pe monitoarele Knorr-ului au început să apară obiecte mai mari, printre care şi un masiv cazan, care nu putea aparţine decît Titanicului. Efoturile fuseseră răsplătite cu preţul cel mai mare: descoperirea locaşului în care transatlanticul o fost trimis să se odihnească după coincidenţa nefastă din noaptea de 14 aprilie 1912.
Alvin şi JJ
 |
| Minisubmarinul Argo, sub formă de sanie, i-a ajutat pe exploratori să găsească epava |
În cele din urmă, nava de suprafaţă – Atlantis II – a reuşit să îi îndrume pe direcţia corectă. În acele momente a pornit alarma, care îi anunţa că una dintre bateriile submarinului era pe terminate şi timpul petrecut la adîncime avea să fie scurtat.
O întîmplare fericită a făcut ca Ballard să observe învelişul metalic al Titanicului. “Exact în faţa noastră, o foaie aparent interminabilă de oţel negru ieşea din mîl – carcasa masivă a Titanicului”, îşi aminteşte Ballard despre prima scufundare propriu-zisă. Euforia a durat însă puţin; cînd se afla la numai o aruncătură de băţ de Titanic, Hollis a decis ridicarea submarinului la suprafaţă. A doua zi, “Alvin” s-a întors în adîncuri. În timp ce submersibilul se îndrepta foarte încet de-a lungul mîlului spre vapor, Ballard i-a desluşit prora desprinzîndu-se din întuneric. Prima impresie a cercetătorului a fost aceea că Titanicul se îndrepta exact spre ei, dar la o inspecţie mai detaliată, echipajul submarinului a observat că prora era înfiptă în mîl pînă la nivelul ancorelor, iar mîndria White Star Line nu va mai pluti niciodată.
Visul exploratorului
În 1986, speranţa lui Robert Ballard era că într-o zi, cu ajutorul unor roboţi avansaţi din punct de vedere tehnologic, ca “JJ” şi succesorii săi, oamenii vor putea vizita situri istorice din ocean şi vor putea face tururi organizate în interiorul şi în exteriorul compartimentelor Titanicului ca într-un muzeu obişnuit. Temperaturile scăzute, presiunea ridicată, absenţa luminii şi rata redusă de depunere a sedimentelor de la adîncimile mari creează un mediu de păstrare pentru asemenea descoperiri. Obiectele au o şansă de supravieţuire mai mare în acest mediu decît în cel terestru, unde rămăşiţele de metal rupte ruginesc şi se deteriorează. Totuşi, metalul rugineşte şi în adîncuri, iar trecerea secolelor va distruge mastodontul de oţel de pe fundul Atlanticului, pe care Ballard a avut şansa să îl viziteze.
