Zeul alb

Trenul gonea, scărţăind pe şinele sale ca nişte nesfărşite macaroane ruginii indoite sub povara apăsătoare a soarelui de miez de vară. Grăbea spre orizontul mereu departe, unind cerul şi pămăntul ca-ntr-un prelung sărut stropit cu pistruii vieţii răzleţe....

Trenul gonea, scărţăind pe şinele sale ca nişte nesfărşite macaroane ruginii indoite sub povara apăsătoare a soarelui de miez de vară. Grăbea spre orizontul mereu departe, unind cerul şi pămăntul ca-ntr-un prelung sărut stropit cu pistruii vieţii răzleţe. Oamenii, trăind in lumea lor mică, privind inspăimăntaţi către Calul de Foc ce le brăzda existenţa cu realitatea sutelor sale de potcoave rotunde şi greoaie, aşteptau. Aşteptau ca, aşa cum promisese, El să vină şi să ii ia in lumea lui plină de flori şi iarbă verde.

 - Prindeţi-l!, urlă neputincios controlorul, sprijinindu-se de pervazul uneia dintre ferestre. Tănărul dăduse colţul ultimului compartiment, iar acum glasul său inverşunat răsuna macabru in tigva uscată a vagonului gol. O idee nebunească ii inţepă violent creierul. Da! De data asta i-o va plăti cu vărf şi indesat nenorocitului! Şi sprinten se indreptă spre cabina de comandă. Glisă cartela metalică peste micul senzor intunecat. Cu un băzăit fin, uşa alunecă in lături inghiţită de peretele capitonat şi bărbatul păşi sigur in ovalul alb al incăperii. Plăcile fluorescente de pe pereţii la­terali intrară in contact, şi totul in jur prinse a se lumina. Controlorul se apropie de micul panou de comandă. Tastatura străvezie lucea rece. Bărbatul atinse butoanele concave, urmărind pe ecranul alăturat simboluri mărunte ce apăreau, inşiruindu-se ordonat. Omul zămbi răutăcios. "Operaţiune incepută!", se făcu auzit glasul plăcut al maşinii. "10 secunde pănă la desprinderea ultimului segment! 9…, 8…, 7…, 6…". Clipele se scurgeau fără intoarcere in creierul maşinăriei fără viaţă. "5…, 4…, 3…, 2…, 1…! Operaţiune incheiată!", anunţă după un moment. "Ultimul segment desprins! Nu mai depinde de centru!"

Un vuiet prelung se ridică, făcănd ocolul incăperii largi, zdrobind parcă totul in jur. Bărbatul rădea. Rădea, găndindu-se la tănărul prins in propria capcană, murind cu fiecare secundă, sfărşindu-se ca un gănd, topindu-se in el insuşi. Bărbatul rădea, iar trenul işi continua drumul, alunecănd impasibil pe răul său de fier, dincolo de privirile celor mici.

*

Vagonul zăcea neputincios pe linia ferată. Soarele zgăria cu unghiile sale fierbinţi vopseaua argintie, făcănd-o să lucească orbitor sub orele greoaie ale amiezii. In nisip, urme de paşi aliniaţi cursiv, apoi din ce in ce mai dezordonaţi, pentru a se sfărşi intr-o dără groasă, brutală, ghidau ca un arătător uriaş spre corpul fără vlagă intins pe jos. Tănărul scuipă ţărăna ce-i scrăşnea printre dinţi şi, cu ultimele puteri, dădu să se ridice. Fără folos, căci faţa i se afundă din nou in nisipul fin. Incercă să privească indărăt. Vagonul incins, unic punct de reper in imensitatea moartă, rămăsese insă mult in urmă, iar ochii săi obosiţi nu-l mai putură localiza. Incercase să se simtă rănit. Incercase să victimizeze sau să se declare el insuşi vinovat, dar acum nici măcar urletul neputincios al controlorului nu-i mai reveni in mintea stoarsă de puteri. Urmărea cu privirea inceţoşată micile vărtejuri de nisip iscate de respiraţia sa grea… incetul cu incetul devenea insensibil la soarele arzător, la nisipul ce-i gădila nările. O amorţeală bolnăvicioasă il cuprinse. Pleoapele grele prinseră a se inchide… Iar ceaţa din faţa ochilor, tot mai deasă, tot mai intunecată… Simţi o mănă aşezăndu-i-se blănd pe umăr, apoi, nimic.

Soarele il izbea in faţă. Se trezi speriat, apoi căzu sfărşit pe perna moale. Avea o durere acută de cap, iar senzaţia de leşin abia ii ingăduia căteva gesturi simple. Incercă să-şi maseze tămplele, dar măinile grele nu-l ascultară.

Intoarse capul cu grijă şi privi in jur. Incăperea ii părea un cort de campanie, insă cu mult mai mare. De formă oarecum rectangulară, o gaură tăiată in peretele cenuşiu de pănză lăsa căteva raze să lumineze interiorul. Nici un obiect de mobilier nu umplea incăperea, iar patul in care se afla era mai degrabă o saltea groasă intinsă direct pe pămănt. Abia acum observă o femeie intre două vărste moţăind pe un taburet la căpătăiul său. Ţinea in măini o făşie umedă de pănză, iar un lighean cu apă zăcea pe jos la picioarele ei. Intinse incet măna, intenţionănd să o trezească, cănd o siluetă robustă intră pe uşa cortului. Fără o vorbă, aşeză in apropierea sa un obiect, apoi, văzăndu-l treaz, se inclină adănc şi ieşi. Trezită probabil de inopinata apariţie, femeia ii zămbi larg, prietenos, arătăndu-şi dinţii albi ce contrastau plăcut cu pielea intunecată. Inmuie compresa in lighean şi i-o aplică pe frunte. Ieşi, la răndul ei, cu capul plecat.

Inchise ostenit ochii. Compresa răcoroasă il moleşea.

Aţipise, cănd şoapte precipitate il readuseră la realitate. In prag, trei siluete gesticulau agitate. Intălnindu-i privirile, bărbaţii tăcură pe dată.

Va urma