Cred că şi în ADN-ul băiatului meu e ceva din Jurnalul!

Când m-am angajat la Jurnalul, îmi scriam lucrarea de diplomă. Am uitat repede de ea. Era martie 2002, iar în Gaza ploua cu bombe. Tot sunând la numerele de pe o listă transmisă cu rugăminţi de mare discreţie de către MAE, scriam poveşti despre românii prinşi în războiul altora. Mă prindea noaptea în redacţie cu Lavinia Tudoran, împreună cu care formam “echipa” de la Externe, î.e.M.C. Adică “înaintea erei Marina Constantinoiu”. Târziu, tăiam Bucureştiul cu Oltcit-ul până la prietena mea, care mă aştepta cu rezumatele cărţilor din bibliografia pentru licenţă. Mi le citea până adormeam visând români răniţi la Jenin şi alterte teroriste pe aeroporturi. Până să dau licenţa, microbul externelor se instalase cu drepturi depline.

Din acel an, cele mai importante momente din viaţa mea s-au legat de cele mai importante evenimente externe şi de Jurnalul National. De oamenii de aici, care m-au învăţat să mă fac mare. Mi-am luat casa în care locuiesc şi azi pentru că redactorul-şef mi-a mărit salariul. Singura bancă unde îndeplineam criteriul vârstei mă accepta pentru credit doar cu un salariu mai mare decât ce aveam atunci. Bunăvoinţei lui îi datorez, prin urmare, primul meu pas important în viaţa de om mare. La Jurnalul i-am cunoscut pe Gheorghe Dinică, Andrei Pleşu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Nadia Comăneci sau Peter Esterhazy. Asta pentru
că Marius Tucă m-a luat în echipa cu care lucra pentru interviurile săptămânale dintr-o rubrică ce mi-a fost tare dragă - “Verde-n faţă”.

Mi-am făcut şi câţiva dintre cei mai buni prieteni la Jurnalul Naţional. Tot aici m-am îndrăgostit atât de tare încât am zis “Da”, iar redacţia ziarului a devenit şi mai “acasă” decât era deja. Între casa mea şi Jurnalul, graniţele erau tot mai subţiri. Casa Presei era doar un fel de sediu suplimentar al familiei pe care mi-o făcusem. Mai mult, acea uşă pe care se spune că o închizi în urma ta când pleci acasă, dincolo de care laşi tot ce are legătură cu munca, nu a existat, pentru mine, la Jurnalul.

Tot ce sunt are legătură cu Jurnalul. Subiectele despre care am scris, campaniile la care am luat parte, deplasările pe care le-am făcut, contratimpul în care am lucrat adesea, stresul – mai ales când trimiteam texte pe fax de la Bruxelles şi mă rugam să apuce prima ediţie. Oamenii pe care i-am cunoscut, care m-au lăudat, m-au motivat, m-au certat, mi-au explicat sau mi-au dat bobârnace. De multe ori aici beam prima cafea din zi, iar la plecare aş fi adormit între uşile rotative ale Casei Scânteii.

La Jurnalul mâncam, aici mă certam, mă împăcam, aici învăţam, aici râdeam, mă necăjeam, mă simţeam nepricepută şi incompetentă sau pluteam pe norii cei mai pufoşi. Cred că şi în ADN-ul băiatului meu e ceva din Jurnalul. Tensiunea ştirilor la zi din extern nu avea cum să nu i se transmită ombilical, timp de 8 luni.

Nu ştiu să spun exact ce este Jurnalul pentru mine. Ştiu ce nu este şi nu a fost, sub nicio formă – o etapă profesională pe care o parcurgi, o treci în CV şi o laşi în urmă. În CV-ul profesional am 9 ani şi ceva de Jurnalul. Cât de Jurnalul National am în CV-ul afectiv...e o altă poveste. E povestea celor mai importanţi ani din viaţa mea, a perioadei dintre 20 şi 30 de ani. Şi chiar dacă eu nu mai sunt zi de zi la Jurnalul, Jurnalul este, în continuare, în mine.

Irina Cristea,
editor Antena3