Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc

Ploua încăpăţânat ca un flirt cu o toamnă ce-şi anunţa sosirea. Picăturile de ploaie parcă băteau step pe pavajul călcat puţin de  pneurile maşinilor la ora foarte târzie din noapte.
Şi totuşi, bulevardul parcă se trezeşte doi centimetri din somn când câţiva tineri pornesc pe jos pe trotuarul pustiu. E ora 3 noaptea şi nici vorbă de vreun autobuz RATB. Cel care avea drumul cel mai lung până la camera lui cu chirie era Marius Tucă. Predase cu menţiunea “bun de tipar” Jurnalul Naţional ce avea să fie pe tarabe a doua zi. El, Marius Tucă, redactorul-şef al Jurnalului Naţional, şi ceilalţi gazetari tineri se grăbeau mergând pe jos mulţi kilometri să fure 4-5 ore de somn pentru a se întoarce în redacţia noului cotidian pentru a o lua de la capăt în ediţia ce urma. Se întorceau dimineaţa în redacţie, de astă dată cu autobuzul sau tramvaiul, rezervându-şi pentru noaptea ce va urma excursia pe jos la ora la care Bucureştiul cam doarme. Perioada romantică de început a unui Jurnal cu suflet mare, cu suflet românesc. Aşa cum iată şi după 20 de ani, şi azi, şi-a păstrat visurile romantice, idealurile neştirbite şi şi-a păstrat mai ales credinţa de a sluji cititorul român. În multele ore petrecute cu pasiune în redacţia nu cu mulţi gazetari şi-au înălţat talentul şi fermitatea opiniilor ziarişti care acum conduc alte mari cotidiane, televiziuni şi radiouri. La Jurnalul Naţional a funcţionat mereu o şcoală de presă. O şcoală la care nou-veniţii, cu vârste abia trecând de pragul adolescenţei, au deprins superba meserie a gazetăriei. Le-au fost dascăli câţiva ziarişti ceva mai experimentaţi care au stat lângă ei la plămădirea fiecărui reportaj, fiecărui interviu, fiecărei investigaţii. N-a ştiut, iată, nici atunci, la începuturi, nici acum, după 20 de ani, că ceasul arată scurgerea a 8 ore. Pentru că meseriei aceasteia Dumnezeieşti trebuie să i te dedici cu totul. Jurnalul Naţional, cel cu suflet mare, cu suflet românesc, a câştigat încrederea nu numai a românilor cei de toate zilele, ci şi a celor instalaţi în posturi de responsabilitate.
Într-una dintre zilele unei primăveri cu spic de lapoviţă a sunat telefonul la Jurnalul Naţional. “Porniţi rapid cu o maşină pe câmpul de la Baloteşti de lângă podul drumului naţional, că e tragedie mare. Scrieţi aşa cum ştiţi voi, cu inima.” Se prăbuşise avionul Airbus şi şefi din conducerea ţări au găsit de cuviinţă ca din presă să-i anunţe primii pe ziariştii de la Jurnalul Naţionial. Tânărul Jurnal îşi cucerise aprecieri pozitive atât de la românii cei de toate zilele, cât şi de la dregătorii ţării. Şi într-adevăr, ziaristul Jurnalului Naţional şi fotoreporterul au fost primii ajunşi la locul dezastrului şi după ei s-a închis cercul antitero. Cei doi gazetari ai Jurnalului Naţional aproape nu se mai zăreau unul pe celălalt din pricina fumului ieşit din sfărâmăturile avionului, dar şi din carnea retezată a victimelor. Gazetarii Jurnalului Naţional au cules dintre bulgării de pământ paşapoarte, mărgele, câte un braţ de om smuls de izbitura avionului în pământ. Când au plecat spre redacţie erau întrecuţi pe şosea de un “cârd” de Salvări care plecau de pe câmpul tragediei. Nu mai aveau treabă. Acolo era doar un cimitir. Pe deasupra, prin aerul înmuiat de lapoviţă, se îndreptau spre Baloteşti cârduri de ciori. Aveau treabă la locul tragediei. Ajunşi în redacţie, gazetarii Jurnalului Naţional nici n-au mai avut timp să se spele de noroi. Au scris şi au developat poze timp de 5 ore, parcă intraţi în transa relatării unei clipe pustiitoare de lângă aeroport. După-amiaza aceea maşinile Jurnalului Naţional străbăteau străzile Bucureştiului aruncând pe trotuare ediţia specială a Junralului Naţional, singura publicaţie care apărea la câteva ore după accidentul blestemat. Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc.
În fiecare zi oameni necăjiţi, frământându-şi de sfială mâinile, intrau pe uşa redacţiei şi scoteau dintr-o pungă de plastic hârtii mototolite şi udate de lacrimi. Erau cererile lor, protestele lor pentru nedreptăţi cărora le căzuseră în capcană. Şi îi încurajau gazetarii Jurnalului Naţional pe oamenii ăştia cu obraz udat de lacrimi, şi le ascultau cu atenţie păsul, încercau să le ostoiască necazul. Porneau în investigaţii şi multe hotărâri judecătoreşti defavorabile au fost îndreptate. Iar bieţii petiţionari şi-au găsit dreptatea prin demersurile gazetarilor de la Jurnalul Naţional. Şi-au redobândit pământul furat de aşa-zişi şmecheri. Anchetele ziariştilor de la Jurnalul Naţional au reuşit să le readucă familiilor acestor oameni pământuri primite de bunicii care au luptat în războaiele pentru ţară.
Au intrat pe uşa redacţiei şi părinţi dărâmaţi de durere după dispariţia copiilor. Eşuaseră în încercările de a-şi găsi copiii cu ajutorul organelor statului. Pentru mulţi români Jurnalul Naţional devenise ultima speranţă. Şi au pornit ziariştii Jurnalului Naţional să dea de urma copiilor răpiţi sau trimişi la cerşit sau violaţi de netrebnici. Adesea, strădania şi sufletismul ziariştilor de la Jurnalul Naţional au readus în căminul lor copiii dispăruţi. Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc.
Cu toate invidiile care există între gazetari, presa a fost silită să recunoască că cele mai reuşite şi vii articole despre evoluţia superbă a tricolorilor de la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA 1994 au apărut în paginile Jurnalului Naţional. A fost unul dintre momentele de mare bucurie trăite de români. Iată cum articolele mai altfel, mustind de viaţă, articole scrise de trimişii Jurnalului Naţional, au adus sub ochii cititorilor români întâmplări mai puţin cunoscute de la marea întrecere din America. Câştigase surprinzător cu 3-1 România în faţa Columbiei, echipă creditată cu şanse importante la câştigarea Mondialului de fotbal. Stadionul gigant din Los Angeles era o redută apărată de poliţişti cât muntele aflaţi sub comanda şerifilor cu privire încruntată. Mulţimile de spectatori trebuiau ţinute departe de autocarele fotbaliştilor. În şuvoiul de spectatori, doi români timizi încercau să se apropie de vestiarul tricolorilor. S-au ales cu îmbrâncelile comandourilor de poliţişti. Au văzut întâmplător cei doi români un ziarist care avea pe piept ecusonul pe care scria mare: Jurnalul Naţional. Şi l-au rugat să-i ajute să schimbe două vorbe cu sătmăreanul lor Daniel Prodan, fundaşul de fier al Naţionalei României. S-a strecurat ziaristul Jurnalului Naţional, i-a vrăjit pe oamenii şerifului, şi când a ieşit Didi Prodan le-a înlesnit celor doi români din Satul-Mare să vorbească cu concitadinul lor. Cel care-l ţinuse în frâu pe năbădăiosul atacant columbian, vedeta mondială pe numele lui Asprilla. Cei doi sătmăreni erau preotul din parohia unde de copil Prodan venea cu mama să se roage şi un vecin. Au scos dintr-o sacoşă un drapel al României şi l-au rugat pe fundaşul român Prodan să semneze pe tricolor. I-au dat lacrimile fotbalistului român, dar şi ziaristului de la Jurnalul Naţional. Şi a scris fundaşul Naţionalei tricolore pe drapelul românesc: “Ne e dor de acasă, rugaţi-vă la Dumnezeu pentru izbânda noastră pe mai departe”. Ziaristul Jurnalului Naţional le-a adus o bucurie celor doi români din Satul-Mare înlesnindu-le întâlnirea cu Prodan după un meci decisiv, la 12.000 km depărtare de acasă. Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc.
FLORIN CONDURĂŢEANU,
senior editor