x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Reportaje Cetatea Albă, perla pierdută a lui Ştefan cel Mare

Cetatea Albă, perla pierdută a lui Ştefan cel Mare

de Costin Anghel    |    12 Iun 2010   •   00:00
Cetatea Albă, perla pierdută a lui Ştefan cel Mare
Sursa foto: Costin Anghel/

Pe vremurile domnitorului moldav, cetatea de la Dunăre era considerată unul dintre bastioanele importante ale creştinătăţii şi una dintre cele mai importante fortăreţe ale Moldovei. Acum, la câteva sute de ani după, de stăpânirea lui Ştefan cel Mare nu-ţi mai vorbesc decât cel mult pietrele. Istoria s-a rescris la Cetatea Albă.

Drumul spre Basarabia de Sud reprezintă pentru călătorul român o adevărată aventură. Treci de vama românească pe la Giurgiu, treci de cea moldovenească şi după numai un kilomentru intri în vama ucraineană. Aici ai nevoie de răbdare, prea repede... nu scapi. Ai timp să te gândeşti că odată aici a fost România, a fost istorica regiune Bugeac. Şi că, pe vremuri, stăpânitori erau regii daci sau domnitorii români. De la Burebista la Ştefan cel Mare. Oare ce a mai rămas în urma lor? Amândoi au ridicat sau au consolidat o cetate de legendă. Cetatea Albă-Bilhorod-Dnistrovschi. Ai ceva de mers până la ea. Drumurile nu sunt într-o stare prea bună, începi chiar să le apreciezi pe cele din România.

Dar odată ajuns, vei vedea că tot efortul a meritat. Silueta impunătoare a cetăţii care străjuieşte vărsarea Nistrului în Marea Neagră, prin limanul Nistruli, se zăreşte de departe. Pe măsură ce te apropii, te copleşeşte. Treci podul de piatră şi te întâmpină şanţurile de apărare. Ar putea înghiţi o armată. Zidurile groase de câţiva metri, înalte de alte câteva zeci îţi dau şi ele impresia de inexpugnabilitate. Şi, totuşi, de-a lungul timpului a fost cucerită. Ba de români, ba de turci. Acum au cucerit-o scribii unei istorii mutilate.


Amintirile cetăţii, după naţionalitate
Anatolie Popescu, unul dintre marii români ai locului, spune o poveste interesantă, dar dureroasă despre cetate. "La intrare era stema lui Ştefan cel Mare. Au scos-o spunând că o duc la Odessa s-o restaureze. Nici nu au scos-o bine şi au zis c-au pierdut-o. La fel cum vor să piardă ce este românesc aici. Ghizii cetăţii spun vizitatorilor istorii diferite. Despre ce-au făcut românii aici îţi vorbesc numai dacă le spui că eşti român, altfel nu suflă o vorbă. De parcă noi n-am fi trecut pe aici... Priviţi! La porţi sunt lemne de stejar de pe vremea lui Ştefan, datate istoric. Nu ţi se spune asta... nu se spune nimic!"

Cetatea atrage. Vin vizitatori. Înăuntru, pe zidurile late de apărare se caţără turiştii dornici de fotografii la înălţime. Fortul din mijlocul cetăţii stă nemişcat ca un centru de univers. Nu mai apără creştinătatea de păgâni, în schimb, Cetatea Albă se împute cu miresmele de friptane şi chiolhanuri. Istoria cetăţii se rezumă acum la petreceri, la grătare şi peturi de bere ciocnite pe iarba din interiorul fortificaţiei. Pe cât este de frumoasă cetatea, de impunătoare, pe atât de nefericită trebuie să fie ea. Cu stăpânii alungaţi din istorie, cu viaţa ciopârţită de interesele unor noi stăpâni.

"La intrare era stema lui Ştefan cel Mare. Au scos-o spunând că o duc la Odessa s-o restaureze. Nici nu au scos-o bine şi au zis c-au pierdut-o. La fel cum vor să piardă ce este românesc aici. Ghizii cetăţii spun vizitatorilor istorii diferite. Despre ce-au făcut românii aici îţi vorbesc numai dacă le spui că eşti român, altfel nu suflă o vorbă. De parcă noi n-am fi trecut pe aici... Priviţi! La porţi sunt lemne de stejar de pe vremea lui Ştefan, datate istoric. Nu ţi se spune asta... nu se spune nimic!"
Anatolie Popescu

×
Subiecte în articol: martorii