x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Experimentul Piteşti

0
Autor: Marian Nazat 28 Ian 2011 - 01:25

Zăbovesc ceva într-un birou de la Parchet. Cândva..., dar mă scutur grabnic de nostalgiile inutile. Procurorii din încăpere sunt tineri, nu cred să fie săriţi de treizeci de ani, procurori recenţi, spre fala României dezpovărate, chipurile, de „cioatele” comuniste. Rapoartele decomu­ni­zării, scrise în genunchi, trebuie să respecte directivele trasate de noii stăpâni planetari. Camera e cam strâmtă pentru atâţia oameni, dar criza de spaţiu nu e de ieri, ci dintotdeauna. Pe un scaun, în faţa unei mese doldora de dosare, un individ abia ieşit din adolescenţă suportă interogatoriul răstit al omului legii.

Făptaşul, încătuşat şi gardat de doi poliţişti în civil, e flegmatic şi răs­pun­de insolent. Anchetatorul se aprin­de şi ridică tonul, devine agresiv şi ameninţător. Atmosfera se în­cin­ge, e departe de a fi ca în manua­le­le de criminalistică, unde se vor­beşte academic despre tactica as­cul­tării învinuitului... Mă uit atent la co­le­gul meu de profesie, aflat la început de drum, şi mă intrigă nu doar atitu­di­nea sa, ci şi ţinuta. E îmbrăcat în blu­gi şi cămaşă, de parcă ar fi fost chemat din concediu şi n-a mai avut timp să treacă pe acasă să se schimbe.

Părul îi atârnă peste umeri, într-o coadă legată dezordonat, şi mă gân­desc că s-ar fi integrat perfect în de­corul lălâu al vamaioţilor. Parchetul s-a populat în vremea din urmă cu astfel de inşi, a căror excentricitate n-are nimic în comun cu solemnita­tea funcţiei. Slujitorii Legii uită adesea că societatea şi-i imaginează alt­cumva, sobri şi măsuraţi îndeosebi. Nu bulevardieri şi bădărani, cu aere de sectorişti ori şefi de post, cum se întâmplă uneori. De aceea mă îngrijorează apucăturile de „gabori” ale multor procurori, dorinţa lor de a se comporta miliţieneşte, prin limbaj şi gesturi, başca agăţându-şi la brâu pistoalele. În loc să rămână procurori, ei sunt înnebuniţi să se transforme în purtători de pulane şi cătuşe, şi zău că nu ăsta le este statutul!

Piteştiul şi-a căpătat o tristă faimă prin „Fenomenul” ce i-a împrumutat numele. De vreun an şi ceva, avem şi un „Experiment Piteşti” în justiţia monitorizată cu osârdie de la Bruxelles. Acolo, în oraşul în care lalelelor li s-a închinat o simfonie nescrisă încă, s-a pus la cale o încercare judiciară de mare răsunet mediatic. Iar dosarele de corupţie curg întruna, umplând arestul poliţiei de răufăcători spurcaţi la ciubucuri.

S-a ajuns la acea colaborare ideală – propovăduită deunăzi de clarvăzătorul preşedinte Băsescu –, între procurori şi judecători. În curând, „experimentul” acesta se va extinde în toată ţara, în dispreţul teoriei probelor în procesul penal. Căci „Experimentul Piteşti” asta îşi propune, să răstoarne prin simple presupuneri prezumţia de nevi­novăţie şi principiul legalităţii probelor. Treptat, vom vorbi despre instanţa de pe lângă parchet şi nu invers, cum din greşeală mai apare azi pe zidurile unor tribunale şi curţi de apel. Chiar, o fi echitabil ca procurorii să cunoască „ţintarul” cu judecătorii de serviciu pe unitate?

Nu de alta, dar în unele locuri s-au creat adevărate parteneriate judiciare, şi propunerile de arestare se fac doar în anumite zile, când anumiţi judecători servesc, legaţi la ochi, Justiţia!

Aud mereu în sălile de judecată, din gura procurorilor în special, că societatea românească e reticentă la fenomenul corupţiei. Şi, intransigentă prin tradiţie, ea vrea o ripostă fermă din partea autorităţilor, aşa că ticălosul trebuie musai încarcerat! Dumnezeule mare, dar românul a trăit dintotdeauna corupându-şi stăpânul! Ca şi Ţările Române, la început, sau ca România întreagă, mai apoi, nevoite să cumpere bunăvoinţa suzeranilor prin peşche­şuri grase. 

Blestemul ţărilor mici obligate să-şi mituiască protectorii! Păi, ce, azi se petrece altcumva? Chiar vă închipuiţi că integrarea euroatlantică s-a făcut fără „ungerea” puterilor care ne-au susţinut pierderea suveranităţii şi independenţei? Nu astfel ne-am pricopsit cu Bechtel şi avioane second-hand din America, drumari portughezi de-ai lui Barroso sau mărci franţuzeşti? Haida-de, terminaţi cu făţărnicia! Or, având exemplul statului mituitor, cetăţeanul român se comportă ca atare, şpăguind şi el în stânga şi-n dreapta, după posibilităţi. Corupţia are rădăcini adânci în România, e o instituţie respectată şi adulată, fără de care viaţa în sclavie e de neconceput. Viaţa individului şi a ţării, deopotrivă!

(21 mai 2010)

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de