x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Gutui de la Bârca

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 26 Dec 2010 - 17:25
Am început să primesc scrisori. Când îmi văd numele pe plic, când realizez că am ajuns destinatar, mă cuprinde o stare ciudată, de teamă şi emoţie, de con­­fuzie şi responsabilitate, pe care nu am mai simţit-o până acum. După ce am lipsit câteva zile din Bucureşti, ca să încerc să găsesc puţin echilibru, ca să învăţ din nou să fiu liniştită, pe masa de lemn din bucătăria noastră mă aşteptau rândurile celor care cred în mine, felicitări de Sărbători şi un pachet. Un singur pachet, sigilat la colţuri cu multă grijă, o cutie aproa­pe dreptunghiulară. M-am uitat la ex­­peditor. Era de la Bârca, de la domnul profesor Mitu, directorul Liceului Adrian Păunescu, din comuna ta­tei.

Când scrie Bârca pe vreun plic, când scrie Bârca pe un indicator, când scrie Bârca pe vreo hartă, mă simt mult mai aproape de tata, de co­pilăria lui, pe care el o diviniza, de murmurul acelui sat de sud, de unde totul pare mai aproape, de oamenii bătrâni de pe uliţa noastră, care se cocoşează o dată cu fiecare asfinţit, de sentimentul incredibil că şi acolo sunt acasă, acolo, unde am învăţat să merg de fiecare dată când mă pierd de lumea mea agitată de oraş, când nu mai ştiu să urmăresc secundarele, când nu se mai face cald în nici o ca­me­ră, de prea multă singurătate şi prea multă lacrimă. Primisem un co­let de la Bârca. Pentru prima dată. Ma­ma l-a pus deoparte, deşi sosise de două zile, ca să-mi lase bucuria de a dezlipi ambalajul şi de a găsi, poa­te, o fărâmă de răspuns la toate ne­liniştile mele. L-am deschis, cu mişcări şovăielnice şi mi-a mirosit a iarnă. Tocmai de la Bârca, tocmai din locul copilăriei tatei, tocmai din sărăcia şi nesiguranţa cu care se luptă, zi de zi, ai noştri din Oltenia, tocmai din puţinul gospodăriilor lor resemnate, tocmai din comuna pe care o ştiu prea puţini, am primit, cadou de Crăciun, şase gutui.

Învelite într-o pungă obişnuită, gu­tuile de la Bârca, de-un galben copleşitor, ajunseseră în casa noastră ca să-mi lumineze Sărbătorile. Am în­ceput să plâng, în timp ce le pu­neam pe masă, una câte una, ca pe o comoară alunecoasă a destinului. Îmi venea să cânt "Colindul gutuii din geam", pe versurile tatălui meu, îmi venea să-l caut şi să-i arăt ce nobil s-au gândit să ne salute cei de-acasă. Gutuile mici şi coapte s-au încadrat imediat în peisajul trist al căminului meu, unde sărbătorile nu au putut avea loc. Le-am aşezat cu mama pe o farfurie lată şi le-am dus în camera mare, unde nu mai intră nimeni, în afară de familie, unde obişnuia tata să stea cel mai mult, unde scria, unde vorbea cu cei dragi, unde puneam masa de Crăciun, unde aniversam zilele de naştere. Le-am lăsat acolo ca pe un pilon de rezistenţă, ca pe o spe­ranţă că mirosul de gutuie va aduce şi puţină linişte în sufletele noastre.

Lumina cerului nu mai păleşte, parcă, aşa uşor, de când a venit de la Bârca un semn de viaţă. Mi-e dor de uliţa noastră, mi-e dor de ţestul proaspăt inaugurat, mi-e dor să merg cu tata acasă, aşa cum îmi promisese că vom face, mult mai des decât până acum. Deşi am refuzat Crăciunul, oamenii cei mai dragi m-au sunat, m-au felicitat, au încercat să mă convingă că, deşi pare imposibil, e nevoie să merg mai departe, la fel ca şi până de curând, ba chiar cu mai multă voinţă şi mai multă dăruire. N-au fost Sărbători, dar miroase-n casă a brad şi a gutui. Mai mult de atât, nu-mi puteam permite, într-un an de doliu adânc, într-o perioadă de simplitate sufletească, în care ne-am ferit de complicaţii şi de formalităţi.

De bilanţul de sfârşit de an mă tem. Dacă n-am fi avut un final de an îngrozitor, aş fi putut spune că 2010 a fost normal. Din păcate, sub in­fluenţa firească a evenimentelor tra­gice, mă simt tentată să-mi recompun du­re­rea în aceste rânduri, să revin ob­sesiv la cel mai greu moment din viaţa mea, să mă întristez complet, amin­tindu-mi de toate. Poate că e mai bine, mai înţelept, să mai amân rezumatul acestor luni. Pentru că, pentru unii, chiar e sărbătoare, pentru că le respect dreptul de a se bucura de fiecare prilej festiv, pentru că nu pot ignora în totalitate că a fost Crăciun, rămân la gutuile mele de la Bârca, rămân la acest gest simplu, care m-a făcut să plâng de emoţie. Cu gutuile aproape, l-am simţit şi pe tata cu noi. Dacă ar fi fost aici, sunt sigură că am fi lăcrimat împreună, cum făceam adesea, ca doi complici, ca doi prieteni, ca doi oameni obişnuiţi, care-şi iubesc trecutul şi amintirile. Am şase gutui de la Bârca, destule cât să le pot împărţi cu aceia în care cred necondiţionat, fără de care nu pot concepe că există viitor şi pentru mine.

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de