Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost o zi foarte încărcată în agenda Cabinetului 2. Se ţinuse şedinţa CPEx (10:30 - 11:55). Apoi altă şedinţă "la săliţă" cu Nicolae Ceauşescu pe probleme agrare (12:35 - 12:50). Iar după-amiaza o "vizionare pe pasarelă" a machetelor viitoarelor magazine de pe Calea Socialismului.
Altfel, între orele 9:25 şi 17:55, din anticamera Cabinetului 2 au fost înregistraţi nu mai puţin de 23 de vizitatori. Agitaţia nu putuse fi fără legătură cu Budapesta. Cine ştie ce-şi vor fi amintit, între patru ochi, Nicolae şi Elena Ceauşescu despre "contra-revoluţia" maghiară din 1956. Ajunseseră să trăiască momentul când Imre Nagy şi ceilalţi executaţi pentru "trădarea în slujba imperialismului" erau veneraţi ca eroi. Ca foşti ilegalişti fără şcoli sovietice de instruire în munca de conspirativitate, se pare că soţii Ceauşescu încălcau regulile de a nu discuta problemele partidului în exteriorul cadrului prestabilit. Când Gheor-ghiu-Dej îl înregistrase o dată în biroul lui pe Ceauşescu cu "tehnica" nouă de la Securitate, Ceauşescu nu gustase gluma deloc. Dacă-l ascultau, oare, fără ştirea lui şi în altă parte?
În "comandamentul general" - creat la Bucureşti în 1956 pentru monitorizarea crizei din Ungaria şi prevenirea tulburărilor în România - fusese şi Ceauşescu, din partea Armatei, şi Drăghici, din partea Securităţii. Între prietenele bune pe-atunci, Marta Drăghici şi Lenuţa Ceauşescu se vor fi schimbat multe păreri despre complicatele treburi ale bărbaţilor.
Mai în miezul evenimentelor din 1956, pe relaţia Moscova - Bucureşti - Budapesta fusese atunci Valter Roman. Fiul acestuia, Petre Roman, i-a dat apoi multe bătăi de cap Elenei Ceauşescu, căci ea nu-l dorise de ginere. Ulterior despre soluţionarea acestor necazuri, Ion Stănescu, fostul preşedinte al Consiliului Securităţii Statului (1968-1972), a povestit astfel: "Eram plecat în Polonia, într-o vizită, şi când m-am întors, primul vicepreşedinte, generalul Răduică, îmi spune: «M-a chemat tovarăşa Elena Ceauşescu şi m-a rugat să găsim o soluţie ca Petre Roman să plece undeva, să nu mai stea în România». Ca să-i despartă. Asta a coincis şi cu dorinţa tatălui ca să-l trimită undeva la studii. Aşa l-au trimis bursier la Toulouse. A stat trei ani acolo. Îi scria scrisori lui Zoe. Idila a continuat. Se găsesc documente. Am şi publicat. (...) Mai mult el îi scria. Aproape săptămânal el îi trimitea câte o scrisorică de mare dragoste".
În alchimia revoluţionară de la finele anului, frustrarea lui Roman a fost probabil echivalată în "disidenţă" de către aceia care-i monitorizau de ani buni ambiţiile şi perspectivele politice.
