x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Comentariu privind poziţia lui Alexander Yakovlev faţă de Pactul Hitler – Stalin

0
21 Aug 2009 - 00:00
Comentariu privind poziţia lui Alexander Yakovlev faţă de Pactul Hitler – Stalin Kazuhiro Nogi/AFP/Mediafax


Interviul din Pravda, de la 18 august 1989, este tipic pentru modul în care conducerea sovietică se raportează la multe pro­bleme: propulsată de logica "noii gândiri" şi de esca­ladarea presiunii publice, admite (sau face o concesie), pentru ca apoi să revină la poziţii conservatoare.

Mai întâi, Pactul cu Hitler a fost explicat în termenii propagandei convenţionale, iar existenţa protocoalelor secrete a fost negată sau prezentată ca fiind foarte puţin certă. Acum, Yakovlev aduce o mică doză de oprobriu moral asupra acestui Pact, dar, în acelaşi timp, îşi menţine justificările formulate în termeni de putere politică şi deplânge protocoalele, micşorându-le însă importanţa ca fiind ceva despre care numai Stalin şi Molotov au ştiut şi care nu a influenţat cu nimic încorporarea statelor baltice în URSS. Interviul nu este ultima confruntare a conducerii sovietice cu această chestiune.

Ar fi, desigur, greşit să se afirme că Pactul nazisto-sovietic din august 1939, cu protocoalele sale secrete şI cu acordurile implicate, a fost evenimentul hotărâtor în ceea ce priveşte marea tragedie pe care Hitler a făcut-o să se abată asupra lumii. Asemeni tuturor istoricilor şi politicienilor, liderii sovietici actuali au toate drepturile să exploreze contextele şi dedesubturile şi să critice comportamentul altora, inclusiv atitudinea conciliantă a Vestului faţă de Hitler.

În ceea ce priveşte neîncrederea Vestului în Stalin, fapt care ocupă un loc important între argumentele lui Yakovlev, ar fi de ajutor dacă reformiştii sovietici şi-ar pune următoarea întrebare: de ce guvernele democrate ar fi avut încredere într-un lider care a avut o retorică antinazistă în Liga Naţiunilor, dar care, în acelaşi timp, a declanşat uciderea în masă a propriilor conaţionali într-un mod şi mai barbar decât cel practicat de Hitler în acel moment? De ce ar fi avut Vestul încredere în concepţia de "securitate colectivă" a lui Stalin când l-a văzut pe dictatorul sovietic cufundându-şi propria ţară într-un abis de insecuritate indescriptibilă? Îngrijorarea provocată de statutul de mare putere şi de concepţia mili­tar-strategică a ţării ar putea justifica, într-adevăr, o anumită lipsă de scrupule, dar nu poate justifica Marea Teroare.

În afara unui număr de fapte distorsionate, prezentarea lui Alexander Yakovlev este nesatisfăcătoare din trei motive principale.
În primul rând, el ia de bune (ba chiar le şi subliniază) principalele stereotipuri staliniste care au guvernat îndelung interpretările sovietice ale istoriei europene în anii 1930. Înainte de toate, el îşi bazează argumentaţia pe faptul că democraţiile vestice au făcut prea puţin în afară de a-l cultiva pe Hitler, astfel încât să îl poată asmuţi apoi asupra URSS sau chiar să se lanseze într-un atac comun asupra Uniunii Sovietice. Oponenţii "noii gândiri" ar face mai bine dacă şi-ar dota deliberările istorice cu un mai mare simţ al proporţiilor. Conflictul de proporţii, aşa cum a evoluat el, progresiv, în anii 1930, a fost între democraţie şi nazismul totalitar, alimentat şi de aspiraţiile expansioniste ale lui Hitler, şi nu a fost, în nici un caz, expresia complotului criminal al tuturor împotriva Uniunii Sovietice.

În al doilea rând, Yakovlev omite să menţioneze ceea ce nu se potriveşte în schema sa, o greşeală pentru care profesorii de istorie îşi pedepsesc aspru studenţii boboci. Trece sub tăcere legăturile germano-sovietice din perioada august 1939-iunie 1941 şi menţionează în treacăt faptul că mai multe tratate l-au ajutat pe Hitler să-şi continue expansiunea în alte zone. Nu spune că Sta­lin l-a felicitat pe Hitler pentru cuceririle din Vest şi că aspira să utilizeze alianţa nesperată şi în alte părţi din lume. Nu spune nimic despre războiul sovietic din Finlanda. Uită să amintească de extrădarea comuniştilor germani. Nu discută despre modul în care s-a realizat de fapt anexarea ţărilor baltice şi despre tipul de terorism de stat care a urmat.  

În al treilea rând, dă dovadă de lipsă de onestitate şi de autosuficienţă. De exemplu, Yakovlev insistă de două ori asupra ideii protrivit căreia divizarea sferelor de interes îi aparţine lui Hitler, dar uită să adauge că germanii au fost surprinşi când Stalin le-a prezentat textul protocoalelor în care apărea această idee în deta­liu. Yakovlev mai declară cu emfază că "istoria nu poate fi rescrisă; s-a scris singură cu mult timp în urmă; singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este să o citim...". Întrebat dacă Pactul şi protocoalele ar trebui declarate nevalide, el a replicat: "Dacă acceptăm acest punct de vedere, ar trebui să declarăm nevalid şi războiul. Dar cum ne vom descurca cu milioanele de vieţi pierdute?".

Pe de altă parte, concluzia argumentaţiei lui Yakovlev (care trebuie considerată ca fiind poziţia oficială sovietică din acest moment) pare a fi că anumite aspecte şi anumite părţi ale înţelegerii Hitler-Stalin pot fi criticate acum, dar că cele esenţiale se justifică. În final, greşelile şi pierderile rămân făcute, pentru că originea lor e multiplă, iar "istoria nu poate fi rescrisă".

Între timp, naţiunile baltice, precum şi alte naţiuni din impe­riul sovietic, sunt grăbite să îşi rescrie propriile destine, în ciuda avertismentelor lui Yakovlev că "naţionalismul, oricare ar fi forma sa, este o otravă pentru orice societate".
Vladimir Kusin
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu
Citeşte mai multe despre:   aici radio europa liberă

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de