Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Conceptul de "naţional-comunism" a servit multă vreme cercetătorilor care se specializează în problema comunismului pentru a descrie refuzul (de partidele sau liderii conducători) definiţiei sovietice a "internaţionalei proletare" ca noţiune cuprinzătoare şi privilegiată faţă de interesele naţionale definite local.
Deşi istoricii ar fi, probabil, de acord că primul lider "naţional-comunist" a fost iugoslavul Tito, lista liderilor care la un moment dat sau altul au fost consideraţi "calificaţi" pentru această categorie nu este în nici un caz scurtă; iar categoria în sine include câţiva "băieţi răi". Într-adevăr, în cartea sa, devenită clasică, "Blocul sovietic: unitate şi conflict", publicată pentru prima dată în 1960, Zbigniew Brzezinski l-a inclus pe maghiarul Imre Nagy printre cele mai de seamă figuri ale "naţional-comunismului" anilor 1960.
De atunci totuşi, lista s-a mărit şi include figuri precum Mao în China, Enver Hoxa în Albania, Nicolae Ceauşescu în România. În trecut, o asemenea eterogenitate ar fi expus la critici categoria "naţional-comunismului", din moment ce s-ar fi putut aduce acuzaţia argumentată că ceea ce diferenţiază un "naţional-comunism" de un altul este mai semnificativ decât ceea ce le apropie.
Totuşi, conceptul de "naţional-comunism" a avut sens atâta vreme cât s-a putut argumenta că, în ciuda diferenţelor lor, ceea ce unea "naţional comuniştii" de un fel sau altul era interesul lor comun de a ţine la distanţă pericolul interferenţei sau intervenţiei sovietice. Ceea ce nu s-a întâmplat însă întotdeauna. Pentru toate ezitările lor, atât Iugoslavia, cât şi China, au sfârşit prin a-l susţine pe Hruşciov, care şi-a trimis tancurile peste tovarăşul lor "naţional comunist" Ungaria în 1956. Strânsa colaborare a României cu Iugoslavia şi China, într-o perioadă ulterioară, dar şi relaţiile corecte dintre Bucureşti şi Tirana începând cu anii '60, pot fi explicate, măcar parţial, prin "naţional-comunism" ca numitor comun.
Acest numitor comun nu prea mai are sens în situaţia în care sovieticii, renunţând explicit la "doctrina Brejnev", au recunoscut deschis dreptul fiecărui membru al "comunităţii socialiste" de a urma calea de dezvoltare politică şi socială potrivită intereselor sale.
Cum scria cercetătorul francez în ştiinţe politice, Jacques Rupnik, unul dintre principalele elemente care caracterizează "ideea curentă la Moscova despre relaţiile dintre «ţările surori» este o recunoaştere explicită a faptului că fiecare grup lider din blocul ţărilor estice poate alege metodele pe care le consideră cele mai potrivite pentru a menţine stabilitatea". La fel de important, potrivit lui Rupnik, atât "gorbacioviştii", cât şi oponenţii lor din conducerea sovietică (mai ales Ligacev), par să nu aibă nici o remuşcare cu privire la faptul că lasă Europa de Est (după cum s-a exprimat de curând savantul american Charles Gati) "de capul ei".
DE LA "NAŢIONAL-COMUNISM" LA "COMUNISM XENOFOB"
Neglijenţa benignă a Moscovei a fost semnul, printre altele, că "naţional-comunismul" şi-a pierdut totuşi din importanţă, pe care se pare că ar fi avut-o în trecut. Astăzi, neînţelegerile dintre "partidele tovărăşeşti" sunt determinate mai ales de atitudinea lor faţă de reforme. "Fratele mai mare" s-ar putea să nu mai insiste asupra emulaţiei, dar, în mod paradoxal, rezultatul acestei situaţii a fost o creştere, mai degrabă, decât o scădere în relief a ideologiei. Deşi e poate prematur să vorbim despre o "bandă a celor cinci" est-europeni, cum face Gati atunci când discută despre regimurile care se opun reformei din Bulgaria, Cehoslovacia, RDG şi România, nu încape îndoială că, în ciuda unor diferenţe semnificative, fiecare dintre cele patru ţări, separate, iar uneori împreună, încearcă să furnizeze o justificare ideologică alternativă pentru respingerile implicite sau explicite ale reformelor.
Potrivit lui Rupnik, atitudinea liderilor est-europeni faţă de procesul reformelor în desfăşurare în URSS "este în funcţie de relaţiile pe care le au cu respectivele societăţi, de gradul de acceptare, fiind corelată cu prioritatea, fie pentru control social, fie pentru căutare tacită a consensului în societate". Lucrurile ar putea sta astfel, dar, după cum este bine ştiut, chiar şi regimurile care au ca prioritate controlul social încearcă să manipuleze consensul social în direcţia dorită de liderii lor. Pe fondul rezistenţei la reformă, aceste manipulări ar putea duce la ceea ce ar putea fi desemnat drept "comunism xenofob".
Rădăcinile ideologice ale "comunismului xenofob" s-ar putea trage din conceptul stalinist de "socialism într-o singură ţară". Întrucât acest lucru pune accentul, în mare măsură, atât pe interesul naţional, cât şi pe supravieţuirea purităţii ideologice. Totuşi, în practică, albanezul Enver Hoxa ar trebui, probabil, să fie "onorat" cu titlul de prim lider "comunist xenofob". "Comunismul xenofob" este comunismul în căutarea numitorului comun naţional primar.
Michael Shafir
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu
