Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Respingând atât reforma, cât şi criticile la adresa regimului său, liderul român Nicolae Ceauşescu reînvie concepte ideologice pe care, în ultima vreme, le lăsase deoparte, ca nefiind adecvate prezentului stadiu al "construcţiei socialiste" din România. Lupta de clasă este din nou descrisă ca fiind forţa conducătoare a progresului social. Reînvierea acestei teorii are implicaţii nu numai interne, dar şi internaţionale.
CADRUL ISTORIC
Una dintre cele mai mari ameninţări la adresa mişcării comuniste internaţionale este, potrivit lui Nicolae Ceauşescu, presiunea venită dinspre "teoriile pseudoştiinţifice ale reformiştilor şi ale revizioniştilor", care neagă imperativul "dictaturii proletare" în stat. Afirmaţia nu este una nouă. În 1961, în plenul Partidului Comunist Român, pe atunci cunoscut drept Partidul Muncitoresc Român, Ceauşescu a spus ceva asemănător. La acea vreme, el era unul dintre cei câţiva pretendenţi la conducerea partidului, dirijat atunci de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Plenul a fost martorul eliminării de către Gheorghiu-Dej a lui Constantin Pârvulescu după întoarcerea cu Ceauşescu de la cel de-al XXII-lea Congres al PCUS de la Moscova, printr-o mişcare care a speculat inteligent noua tendinţă de destalinizare din Uniunea Sovietică. Astfel a reuşit să scape de propriii adversari.
Nu mult după aceea, Gheorghiu-Dej a prezidat impunerea partidului românesc în zona relaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, politica internă. Prin 1963, Iugoslavia, care fost principala ţintă a atacurilor antireformiste şi antirevizioniste ale lui Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej în 1961, a stabilit relaţii strânse cu Bucureştiul. După ce i-a succedat lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu a amplificat rolul de rebel al României, în cadrul alianţei din jurul Pactului de la Varşovia. Principalul program al politicii României a devenit "schimbarea stimulatoare" şi a reprezentat adoptarea retoricii, dar nu şi a practicii democratizării interne. Pârvulescu şi alţi lideri care au fost îndepărtaţi de predecesorul lui Ceauşescu au fost reabilitaţi; şi, mai important decât atât, teoria partidului a fost revizuită. Atacurile împotriva altor partide comuniste au fost descrise ca "nepricipiale" şi ca interferenţă în afacerile interne. Implicit, lupta de clasă a fost declarată ca nemaifiind aplicabilă în stadiul de construcţie a ceea ce Ceauşescu a numit "societatea socialistă multilateral dezvoltată". Pentru a scoate în evidenţă această ruptură ideologică, organul de presă al partidului şi-a schimbat numele, în septembrie 1972, din "Lupta de clasă" în "Era socialistă".
În sfârşit, în iunie 1982, Ceauşescu a declarat conceptul de "dictatură a proletariatului" ca nemaifiind aplicabil în România. Clasele nu mai aveau "interese antagoniste"; şi, în consecinţă, România a lăsat în urmă stadiul de dictatură proletară şi s-a transformat într-o "democraţie a muncitorilor".
În anii din urmă totuşi, programul ideologic al României s-a schimbat din nou radical pe fondul reformelor întreprinse în Uniunea Sovietică şi în Europa de Est. Întrucât schimbarea politică a fost o simulare, ea este acum explicit respinsă. Ceauşescu s-a învârtit în cerc şi s-a întors la poziţii ideologice care sunt identice sau foarte asemănătoare cu credoul său timpuriu care s-a format sub stalinism.
Reînvierea luptei de clasă
Cuvântarea lui Ceauşescu din ultima zi a Plenarei PCR, ţinut la Bucureşti între 12 şi 14 aprilie 1989, nu a avut intenţia de a acoperi în întregime chestiuni ideologice. Cele mai multe afirmaţii de autofelicitare s-au referit la plata de către România a întregii datorii externe, "realizări" economice, relaţii internaţionale şi la imperativul de a continua implementarea planului de sistematizare rurală. Totuşi, afirmaţiile ideologice ale lui Ceauşescu au fost importante şi au marcat un stadiu avansat de respingere explicită a reformei. Afirmaţiile sale nu au fost însă surprinzătoare, aşa cum au venit, pe fondul celor două scrisori de protest împotriva politicii sale, scrisori ce i-au fost trimise cu puţină vreme înainte de plen de Pârvulescu şi de alţi cinci veterani ai partidului, iar reacţia oficială care a prezentat ca posibilă reînvierea teoriei staliniste a "intensificării luptei de clasă în era construcţiei socialiste" a apărut ca o justificare a înfierării semnatarilor.
Potrivit unor surse, cei şase protestatari încă sunt interogaţi de poliţia secretă şi, cel puţin unii dintre ei, au fost excluşi din partid. Deşi Ceauşescu nu s-a referit la ei nominal, el s-a referit la critica lor atunci când a cerut o "atitudine fermă împotriva tuturor celor care ameninţă construcţia socialistă, independenţa naţională şi suveranitatea ţării". Revenind la afirmaţii pe care le-a făcut anterior, secretarul-general la PCR a arătat că e nevoie să se adoptae o atitudine "vigilentă" nu numai faţă de cazurile individuale de "deviere", dar şi faţă de societate în întregime." Lupta de clasă, a spus el, a fost şi a rămas principalul mecanism al progresului social: Nimeni nu poate concepe dezvoltarea socialistă concomitent cu renunţarea, într-un fel sau altul, sau cu diminuarea luptei de clasă. Lupta de clasă a fost întotdeauna baza progresului omenirii, a dezvoltării sociale... A afirma că lupta de clasă trebuie înlocuită înseamnă a condamna socialismul la stagnare; înseamnă a ajunge, într-un fel sau altul, să sprijini capitalismul şi imperialismul. Iar acest lucru nu este posibil!"
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu
