Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 20 noiembrie, Arielle Thedrel scria în Le Figaro despre contextul marcat de schimbări democratice în care debuta cel de-al XIV-lea Congres al PCR.
"Virusul democratic a contaminat Europa de Est." "S-a putut în RDG!", scandau vineri studenţii praghezi. Un strigăt pornit cu adevărat din inimă. Într-adevăr, de ce un lucru care a fost posibil în RDG, ex-bastion al conservatorismului, nu ar fi valabil şi în Cehoslovacia, o altă fortăreaţă a comunismului ortodox? La Sofia, asistăm la o lovitură de teatru. Nici nu ar fi fost nevoie de presiunea străzii pentru ca Partidul comunist bulgar să se hotărască să-l sacrifice pe bătrânul brejnevist Todor Jivkov şi pentru ca, opt zile mai târziu, succesorul său Peter Mladonov, totuşi un om de serai, să se pronunţe pentru alegeri libere.
Cu siguranţă, totul se mişcă foarte repede... cu excepţia inamovibilului partid românesc al cărui al XIV-lea Congres se deschide astăzi. O "slujbă" care ar trebui să culmineze cu realegerea, neapărat triumfătoare, a lui Nicolae Ceauşescu, unul dintre ultimii stalinişti aflaţi la putere. Ca de obicei, primele rânduri, mai aproape de tribună, sunt ocupate exclusiv de agenţi ai Securităţii (poliţia politică). Pentru a descuraja veleităţile contestatare.
"Geniul Carpaţilor" este încercat, totuşi, de anumite stări sufleteşti. Cuprins de o bruscă nelinişte, el tocmai a făcut apel la ajutorul chinezilor, pentru a doua oară într-o săptămână. "Situaţia internaţională este gravă şi complexă", explică el într-un interviu pentru Cotidianul poporului, organul Partidului Comunist Chinez. Adevăraţii comunişti trebuie să coopereze, a adăugat el.
Bucureştiul se află, virtual, în stare de asediu. La apropierea Congresului al XIV-lea, patrulele de miliţie s-au multiplicat şi controalele securităţii au fost sporite. În urmă cu aproximativ zece zile, cartelele de alimente şi-au făcut apariţia. Capitala, "vitrina ţării", a fost până acum scutită de acest sistem. De vineri seară, grănicerii români nu lasă să treacă decât o mică parte dintre vizitatorii care provin din Ungaria.
Semn de panică? Deşi e din ce în ce mai izolat, Ceauşescu pare că mai controlează, încă, situaţia. România nu este RDG. Micile partide satelit care gravitează în jurul Partidului Comunist în cea mai mare parte a ţărilor din Est, nu există la Bucureşti. Nici o fracţiune vizibilă în sânul partidului comunist: familia Ceauşescu deţine monopolul posturilor-cheie în timp ce sistemul de rotaţie a cadrelor împiedică formarea unei opoziţii în sferele înalte ale partidului. Sovieticii, a căror intervenţie este tot mai aşteptată de populaţia română, oferă când una caldă, când una rece în ceea ce priveşte regimul lui Ceauşescu, menţinând ambigue intenţiile Kremlinului. În sfârşit, populaţia pare neutralizată de lipsurile de tot felul.
Totuşi, cum poate epidemia care se răspândeşte în Europa de Est, să lase neatinsă România? De când cu revoltele de la Braşov (noiembrie 1987), teama s-a atenuat. Din ce în ce mai mulţi opozanţi critică deschis regimul. În urmă cu zece zile, la Cluj, disidenta Doina Cornea începea o grevă a foamei în semn de solidaritate cu poetul Dan Petrescu arestat la 30 octombrie şi despre care nu mai există veşti. La Bucureşti, biofizicianul Gabriel Andreescu a încetat şi el să se hrănească pentru a protesta astfel împotriva deciziei autorităţilor de a-l muta în provincie.
Grupări clandestine de opoziţie, precum Acţiunea Democratică Română sau Partidul Social-Democrat pentru Renaşterea României rezistă represiunii. În mod sporadic, greve izbucnesc în ţară. Ultima dintre ele a avut loc în luna august, la uzina Griviţa Roşie, din apropierea Bucureştiului, locul de muncă a 20.000 de muncitori. "Sistematizarea rurală" (distrugerea satelor) a suscitat mişcări de protest. În Transilvania, locuitorii a trei sate ameninţate s-au revoltat şi au obţinut, provizoriu, câştig de cauză, în ciuda intervenţiei forţelor de ordine.
În sfârşit, în septembrie, a ieşit la lumină o mişcare de opoziţie în interiorul Partidului Comunist. Frontul Salvării Naţionale, ce reuneşte membri ai comitetului central al PC care susţin reformele lui Gorbaciov, şi care se manifestă pentru a două oară. Cu ocazia celui de-al XIV-lea Congres, sub forma unui rechizitoriu, Frontul i s-a adresat Conducătorului. (...)"
În Le Quotidien de Paris, Georges Dupoy relata, la rândul său, la 20 noiembrie 1989, despre România din ajunul Congresului al XIV-lea şi despre fragilele tentative de disidenţă.
Anonimatul şi secretul care continuă să învăluie Frontul Salvării Naţionale ne pot face să ne gândim că e vorba despre un grup mai mult sau mai puţin numeros de membri ai Partidului Comunist Român, partizani ai perestroikăi sau care, pur şi simplu, conştientizează explozia de ură şi de violenţă care se va declanşa după căderea inevitabilă a tiranului.
Cum să nu fii îngrijorat în faţa prăpastiei dintre realitatea românească şi delirurile despotice ale conducătorului său, din moment ce, de jur împrejurul ţării, se prăbuşeşte sistemul comunist, iar popoarele cer dreptate.
Linguşitorii continuă să-l ţină pe Ceauşescu ca fiind "Stea polară a gândirii", "Constructor al geniului României socialiste moderne", "Cel mai iubit dintre cei care iubesc copiii", "Întâiul gânditor al lumii", "Personalitatea eminentă a vieţii cotidiene şi ştiinţifice internaţionale" etc.
În schimb, România e sinonimă cu foamea: o jumătate de kilogram de zahăr şi un litru de ulei pe lună de persoană, zece ouă pe lună în Bucureşti, două însă la Braşov, biata raţie de carne (de oaie) distribuită doar o dată pe lună. Nu mai e lapte, nu mai sunt legume proaspete, săpun, medicamente. Explicaţia cinică a puterii: "Românii au astăzi mai mulţi bani de cheltuială decât au avut vreodată şi de aceea stau la cozi de dimineaţă până seară, pentru a-i putea cheltui".
România înseamnă frigul şi întunericul. 22 de kw sunt atribuiţi de încăpere pe lună, o oră de radio seara, două ore de program la televizor şi în timpul cărora nu se poate vedea decât "Cârmaciul". La ora 21:00, se stinge lumina, fără îndoială pentru a ilustra inspiraţia lirică a unui "poet" simbriaş: Epoca Ceauşescu este vârsta luminii.
România înseamnă umilinţa femeilor supuse la tuşeuri atroce de copoii-medici ai regimului sub pretextul examenelor ginecologice care nu au alt scop decât de a depista dacă sunt însărcinate şi în câte luni. Pentru Conducător, demografia este o ramură a comerţului extern, la rubrica "adopţii".
România înseamnă moartea agriculturii. Această ţară care de 2.000 de ani a alimentat, succesiv, Imperiul Roman, imperiul otoman, ţările de la Marea Neagră şi pe cele din Europa Centrală, nu mai este capabilă să îi hrănească pe cele 23 de milioane de români. Noua Revoluţie Agrară, imaginată în 1982, a distrus deja tot ce mai însemna lumea ţărănească tradiţională. Sistematizarea care a debutat în martie 1988 a dat lovitura de graţie prin distrugerea sistematică a unui sfert din satele existente, cu scopul dement de a face rost de 320.000 de hectare pentru culturi.
România înseamnă deşertul cultural. După ce i-a închis sau i-a determinat să se exileze pe intelectuali, Geniul Carpaţilor şi-a pus mintea cu centrul istoric al Bucureştiului pe care l-a pus la pământ pentru a construi o enormitate din beton, destinată a-i perpetua gloria. Funcţionarii regimului remarcă binevoitori că "Bulevardul Revoluţiei socialiste", care traversează noul cartier, e cu doi metri mai lat decât Champs-Elysees. Vrem să construim, spun ei, ceva cu care românii se vor mândri. Deocamdată, românii au botezat această oroare Hiroşima.
Dar, înainte de toate, România este proprietatea exclusivă a familiei Ceauşescu. "Cel mai iubit fiu al poporului" cumulează conducerea Partidului cu aceea a Statului şi a Armatei. Soţia sa, Elena, "tovarăşa inginer, doctor, academician", o virago încrezută, este, în acelaşi timp, membru în Comitetul Central al Biroului Politic şi viceprim-ministru, de fapt, al doilea personaj în Stat. Cât despre Nicu, progenitura alcoolică şi perversă, părinţii săi grijulii se gândesc să facă din el un prinţ moştenitor şi să pună astfel bazele unei dinastii comuniste precum cea a lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord sau cea a lui Castro, din Cuba, cei doi aliaţi sinceri. Cei doi fraţi ai "Cârmaciului" au ocupat postul de prim-ministru; veri, verişoare şi rubedenii câtă frunză se bucură de cele mai bune locuri şi de posturi de încredere justificând astfel tropul ieşit din pana unui aed cu ştate de plată: "Planeta Terra trăieşte astăzi sub semnul Ceauşescu".
Cu excepţia nefericiţilor români toată lumea se împacă foarte bine cu această tragedie. Domnul Gorbaciov o face pentru că în ciuda alergiei lui Ceauşescu faţă de reforme, acesta conduce ţara cu o mână de fier, furnizează alimente şi produse de bază la preţ mic după ce le confiscă de la compatrioţii săi. Occidentalii pentru că "multilateralul conducător" îşi rambursează datoriile la cent. Un "model", se extaziază un finanţist vest-european. Ceea ce nu îi împiedică pe români să-şi părăsească ţara.
Totuşi, Congresul al XIV-lea, această "slujbă" neagră sub înaltă supraveghere poliţienească, ar putea marca ultimele minute ale complacerii. Sunt zvonuri că Ceauşescu s-ar pregăti să urmeze exemplul cehoslovac şi să liberalizeze sistemul vizelor, provocând astfel un aflux de refugiaţi români în Europa Occidentală. O manieră tipică pentru el de a se răzbuna pentru reproşurile continue cu privire la încălcarea drepturilor omului.
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română
Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu
