x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Intensificarea disidenţei în România

0
05 Dec 2009 - 00:00
Textul unui eseu scris de celebrul tânăr poet şi critic al regimului, Mir­cea Dinescu şi patru scrisori deschise în care se exprimă solidari­ta­tea cu Dinescu şi care protestează împotriva politicii culturale a guvernu­lui tocmai au ajuns în Vest.

În vârstă de 39 de ani, Dinescu este deja binecu­noscut peste hotare pentru atitudinea sa critică faţă de politica lui Nicolae Ceauşescu. În acest eseu, datat 11 noiembrie, el încearcă să răspundă la în­trebarea "de unde ar putea românii să primească ajutor?". El analizează for­ţele sociale potenţial capabile de a induce o schimbare politică în Ro­mânia şi cauzele impotenţei lor. În final, Dinescu propune revolta deschisă, propune o grevă generală a scriitorilor autentici - lucru pe care îl conside­ră, deocamdată, cea mai bună cale de a salva reputaţia culturii române.

Eseul lui Dinescu, intitulat "Mamutul şi literatura", a fost punctul de pornire a unui articol publicat în presa vestică sub titlul "România - Ulti­mul mamut stalinist". Folosind această metaforă, Dinescu face diferenţa dintre mamutul stalinist românesc şi câţiva mamuţi îngheţaţi descoperiţi de curând în Siberia, în al căror stomac se mai găsesc încă resturi de muşeţel sălbatic. Stomacul mamutului stalinist român nu conţine, afirmă Dinescu, muşeţel, ci zeci de cadavre - nu doar cadavrele acelor oameni care au avut curajul să protesteze deschis în timpul grevelor şi revoltelor din Valea Jiului, Braşov, Timişoara, Cluj, Iaşi, Târgu-Mureş şi Bucureşti, dar şi pe cele ale oamenilor care au îndrăznit să-şi exprime nemulţumirea în intimitatea propriilor lor case. Ei au dispărut în asemenea circumstanţe stranii, spune Dinescu, încât "acel folclor vesel, spiritual, tonic" specific românilor s-a schimbat într-o "lamentaţie şoptită... un folclor al fricii, al zvonurilor macabre capabile să paralizeze voinţa şi vorbirea cuiva. Frica de moarte - FRICA - a devenit un produs naţional disponibil şi fără cartele, la orice colţ de stradă din România".

Cine îi poate ajuta pe români? Nu Dumnezeu, pentru că "Dumnezeu are mâi­nile apolitice ale unui muzician" şi până acum nu a ascultat rugăciunea zil­nică a românilor. Biserica nu poate fi pusă la socoteală printre forţele ca­pa­bile de schimbare politică de când preoţii au fost forţaţi să devină "sindicalişti oficiali în sutană" care se roagă pentru "sănătatea buldozerului na­ţional". Morţile "accidentale" ale câtorva preoţi ca şi "tratamentul secular" administrat de poliţia secretă celor cărora "le place să vorbească prea mult" i-a speriat, se pare, pe preoţii români pentru totdeauna. Dinescu deplânge lipsa de activism religios din România, care a fost înlocuit cu "icoana prezidenţială, fabricile şi bisericile cu cea mai mare productivitate".

Cine poate să apere drepturile poporului? Nu sistemul de justiţie român, spune Dinescu. Ca rezultat al servilităţii şi al sentimentului de impotenţă pe care sistemul îl inculcă în aproape orice, majoritatea juriştilor au devenit cinici. Pentru a-şi păstra poziţiile au început să privească la Constituţie ca la "un simplu material de propagandă, un fel de unealtă a diavolului".

În opinia lui Dinescu, este şi mai puţin plauzibil ca poliţia să iniţieze vreo acţiune care să determine schimbarea. De origine ţărănească, ei aparţin acelei categorii de oameni care au abandonat de curând fermele coopera­tiste de la ţară, lăsând pe umerii celor mai vârstnici întreaga povară a muncii la fermă. Tineri, îmbrăcaţi în "uniforme minunate şi plasaţi din zece în zece metri pe străzile Bucureştiului... ei consideră întreaga populaţie drept o turmă neputincioasă de oi" pe care trebuie să le supravegheze activ. Dinescu spune că în timpul scurtei lor perioade de pregătire sunt învăţaţi că orice pieton care se mişcă după ora opt seara - când luminile sunt stinse; cinematografele, restaurantele şi teatrele închise; iar "oraşele româneşti mor" - este un infractor prezumtiv.

"Oamenii care lucrează în presă", după cum i-a numit Dinescu pe ziarişti, nu par nici ei capabili să schimbe cursul evenimentelor. Nu se abat niciodată de la linia partidului. De douăzeci de ani, ziarele sunt pline de aceleaşi fotografii retuşate masiv şi de acelaşi limbaj standardizat. Potrivit lui Dinescu, singurele secţiuni din ziare care mai au ceva viaţă sunt obituarele.

Românii nu se pot baza nici pe ajutorul sovieticilor sau al lui Gorbaciov, potrivit lui Dinescu, din moment ce "presa sovietică priveşte realităţile din România printr-un ecran de fum", iar "Gorbaciov însuşi priveşte la România prin lentilele negre ale lui Jaruzelsky".

Dinescu îşi descrie "sentimentul straniu" că regimul păstrează disidenţii în viaţă, în scopuri propagandistice; este prea târziu să îi facă să dispară, din moment ce deja sunt cunoscuţi în Vest. Potrivit lui Dinescu, teroarea şi po­liticile represive ale regimului au făcut ca numărul disidenţilor să ră­mână redus şi a împiedicat dezvoltarea mişcării lor. Dar în România, afirmă el, sunt "douăzeci de milioane de protestatari, disidenţi anonimi", care îşi duc vieţile într-o linişte impusă. Dacă în România nu au loc procese politice, scrie el, e din cauză că, deşi Constituţia şi statutul Partidului garantează dreptul la libera exprimare, acest drept nu este resprectat. Situaţia creată de această contradicţie este bizară: organele de represiune acţionează în secret, ca şi cum nu disidenţii, ci ei înşişi are reprezenta opoziţia.

Situaţia din România, spune Dinescu, este atât de rea, încât nu poate fi comparată cu nimic din lume. Nici un mijloc de a-i face să tacă pe oponenţi nu îi este străin regimului: ameninţări, accidente, otravă chiar şi iradiere. Unii intelectuali români de origine maghiară şi germană au primit scrisori de ameninţare. Dinescu notează că aceşti "muncitori periculoşi" care au îndrăznit să-şi expime deschis nemulţumirea faţă de regim au fost trimişi înapoi acasă în sicrie; doar familiile lor înspăimântate au înţeles mesajul, pentru că, potrivit versiunii oficiale, aceste morţi au fost "accidente" sau "sinucideri". Când a auzit că Vaclav Havel poate privi la televizor, poate folosi un computer în celula sa, Dinescu a crezut că e vorba de o glumă: în România, un scriitor nu are voie să aibă o maşină de scris în propria lui casă fără aprobare oficială.

În circumstanţele date, care ar trebui să fie rolul scriitorului, care nu mai obişnuieşte să fie "susţinătorul de încredere al partidului"? După 1971, când scriitorii "nu au arătat aşa de mult entuziasm faţă de noua revoluţie cultu­rală importată din China", regimul a început să-i izoleze şi să-i transforme în figuri culturale din ce în ce mai puţin importante. Scriitorii români şi-au pierdut ultima şansă de a-şi apăra drepturile în 1981, când la ultima Conferinţă a Uniunii Scriitorilor Români, în loc să se protesteze faţă de abuzurile regimului, s-a acceptat o conducere impusă, loială partidului. Potrivit lui Dinescu, rezistenţa pasivă a celor mai importante figuri cultu­rale nu numai că a fost ineficientă, dar a şi dăunat vieţii culturale naţionale. În prezent, Uniunea Scriitorilor nu mai este o organizaţie al cărei rol este să apere drepturile scriitorilor.

Mai mulţi scriitori şi intelectuali i-au adresat, de curând, scrisori lui Dumitru Radu Popescu, preşedinte al USR, cerându-i să apere drepturile scriitorilor şi să pună capăt persecutării figurilor culturale proeminente. După ce Dinescu a fost demis şi pus pe lista neagră ca scriitor, în martie 1989, şapte scriitori români au protestat împotriva acestei măsuri abuzive. Protestul lor nu a rămas fără ecou de partea regimului; toţi, cu excepţia lui Geo Bogza, au fost puşi pe lista neagră. Alexandru Călinescu, un critic literar care s-a alăturat protestului lor, a împărtăşit aceeaşi soartă.

În ultima lună, 18 scriitori şi intelectuali români, toţi sub 40 de ani, au semnat o scrisoare deschisă în care şi-au exprimat solidaritatea cu Dinescu şi au protestat faţă de politicile guvernamentale, inclusiv împotriva interzicerii "celor mai importanţi scriitori şi gânditori români". În afara acestei scrisori de protest colective, trei scrisori individuale au fost tri­mise de criticul literar Alexandru Paleologu şi de filosoful Mihai Şora, ambii făcând parte dintre cei puşi pe lista neagră după protestul faţă de demiterea lui Dinescu. Un alt semnatar este ciricul literar Radu Enescu.
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu
Citeşte mai multe despre:   aici radio europa liberă

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de