Inutila represiune

La 29 septembrie, la postul Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu vorbea despre "Inutila represiune", despre aparatul de reducere siste­ma­tică la tăcere a intelectualilor români. Ideea articolului era că în ciuda tuturor măsurilor luate de conducerea ţării, cuvintele unor disidenţi ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Nicu Stăncescu, Dan Deşliu nu mai puteau fi re­duse la tăcere şi inflamau conş­tiinţa intelectualilor europeni şi a opiniei publice.

"E probabil că singurul sector în care regimul de la Bucureşti deţine întâietatea în Est este cel al represiunii, al supravegherii poliţieneşti. Nu mai avem, ca pe aproape binecuvân­tatele vremuri satirizate de Caragiale, «faliţii noştri», ci poliţiştii noştri. Bietul Pristanda a rămas o dul­ce amintire, de miere şi bună­tate, pe lângă cei care, azi, în uniformă sau fără, urmăresc, fugăresc, anchetează, bat şi, în general, suspectează nu doar pe cei care ar îndrăzni să gândească altfel (şi se găsesc din ce în ce mai mulţi), dar şi să gândească pur şi simplu.

S-a spus de atâtea ori, dar trebuie repetat mereu, de toate se duce lipsă în România, numai de epoleţi reali sau camuflaţi de pe umerii poliţailor, nu. E materia şi primă şi fasonată care cu adevărat pridideşte. Singurul sector în care nu se fac nici un fel de economii. La căldură da, la curentul electric da, la alimente ce să mai vorbim, la medicamente şi spitale din plin, eliminându-se categorii întregi de cetăţeni de la dreptul de a beneficia de ele (bătrânii n-au decât să moară, operaţii să fie cusuţi cu sfori, adormiţi cu anestezice fa­bricate ad-hoc, nou-născuţii să n-aibă totdeauna drept la viaţă). Pentru un asemenea efort (paznici, cu schimb de echipe şi material modern de ascultare, plus microfoane din plin, paznici şi urmăritori pentru orice grăitor de adevăr) re­zultatele sunt dezamăgitoare, pla­nul ideal (care ar fi să se închidă gura unei întregi populaţii) fiind departe de a fi îndeplinit.

Dar chiar dacă planul acesta ar fi singurul dus până la capăt din toată era Ceauşescu (Şi fiecare zi, fiecare clipă, fiecare mesaj ne dovedesc că tot n-ar mai sluji la mare lucru? Dacă vocile opoziţiei ar fi cu totul reduse la tăcere, se ştie îndeajuns în Occident pentru ca imaginea re­gimului să continue mai departe a fi descrisă şi înfierată în toate me­diile de aici, ca numele - şi uneori operele - celor are au grăit odată să fie mereu auzite. Ecoul lor nu se poate stinge, iar pentru rest ne ajunge să ne închipuim.

Cine de pildă, în Occident, după ce a zărit-o pe Doina Cornea, în bu­cătărioara ei de la Cluj, aşa cum a fost filmată de televiziunea belgiană, mai poate uita imaginea acestei femei, cu o fragilitate aproape de adolescentă, dar în privirea căreia se putea citi o pasiune neînduplecată pentru adevăr. Imaginea aceasta a impresionat atât de puternic încât în unele ziare se sugera chiar c-ar fi bine, ca alături de Walesa şi de Maica Tereza, să primească, la rândul ei, Premiul Nobel pentru pace. Crede oare cineva, la nivelul organelor represive din ţară, că e deajuns să fie bătut un ambasador ce voia s-o întâlnească, ca totul să fie uitat? Dimpotrivă, cu fiecare măsură su­plimentară de supraveghere, Doina Cornea devine şi mai deplin o figură emblematică a opozţiei faţă de arbitrariul puterii.

Dar pentru că ne aflăm în cadrul unei emisiuni culturale, să ne oprim la câţiva dintre scriitorii fie cu domiciliul forţat, fie urmăriţi, fie persecutaţi, fie cărora li s-a luat dreptul de semnătură, şi chiar când nu mai există  semne recente din partea lor, păstrând ecoul gestului pe care l-au făcut, să ne închipuim...

Ni-l închipuim deci pe Mircea Dinescu. Se află mai departe într-un fel de stare de arest la domiciliu. Cu trei echipe de schimb pentru a supraveghea puterea verbului său. Şi în acest timp, verbul se răs­pân­deşte mai departe. Mircea Dinescu era deja unul dintre poeţii români cei mai de seamă şi începuse mai dinainte a fi cunoscut peste hotare. Talentul îi era de ajuns. Iată însă că represiunea la care este supus a focalizat interesul asupra lui şi că, într-un sens, cei care au hotărât darea sa afară de la România Lite­rară (ca să nu mai vorbim de exclu­derea din partid) care l-au lăsat pe el, pe soţie, pe copii, fără mijloace de a trăi şi de a se hrăni, care i-au transfor­mat locuinţa într-o celulă de închisoare fără drept la vorbitor, s-au făcut agenţii lui literari cei mai eficaci.

Când traducerea germană a poeziilor lui Mircea Dinescu va fi lansată, cu publicitatea inerentă, la Târgul Cărţii de la Frankfurt, su­gerăm ca regimul de la Bucureşti să-şi răsplătească pe responsabilii cu represiunea împotriva poetului. Să-i trimită în vizită turistică şi la Budapesta pentru a vedea, cu ochii lor, traducerea aceloraşi poeme în limba maghiară. Dar mai bine să le cumpere un bilet circular prin toată Europa unde poezia lui Mircea Dinescu va incendia din ce în ce mai mult spiritele. Încă o dată, poetul Mircea Dinescu s-ar fi bucurat şi fără ajutorul organelor represive din România de aprecierea estetică în străinătate. Dar pentru ca o astfel de apreciere să se transforme în incendiul de care pomeneam, aportul Securităţii şi consilierilor săi a fost determinant. Când oare vor fi decoraţi, pentru a fi revelat astfel opiniei publice străine adevăratul chip opresiv al regimului românesc, nu doar şeful cu propaganda al Municipiului Bucureşti, Croitoru, dar şi «consultanţii» săi de la Uniunea Scriitorilor, Ion Honabă, Ion Brad, Ion Horea, Platon Pardău, Ion Dodu Bălan, fără a-i uita pe atât de profund răspunzătorul D.R. Popescu şi pe mâna sa, dreaptă sau stângă, Constantin Ţoiu?

Ni-l închipuim pe Andrei Pleşu în exilul lui de la Teţcani. Cultura noastră are în ea pe filosoful prin excelenţă al artei şi pe unul din cei mai plini de har scriitori. Cultura noastră, da. Regimul, nu. Tot Bucureştiul ştie că, prin glasul tovarăşului Bondrea, i s-au comunicat lui Andrei Pleşu următoarele «Noi - i s-ar fi spus - noi (adică regimul, nu şi ţara, nu şi cultura ei) avem o grădină frumoasă şi n-avem nevoie de buru­ieni». «Buruiana» Pleşu a fost smulsă din grădina Bucureşti, pentru a fi aruncată la Teţcani, unde să întâlnească umbra unui alt mare exilat, George Enescu. Nu ştim ce s-a întâmplat cu protestul colegilor săi de la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti (deoarece acţiunile de soli­daritate au început să se ivească şi chiar să se înmulţească), dar de un lucru ne aducem aminte, şi anume că acest tovarăş Bondrea ar fi fost nu prea demult denunţat în chiar Scânteia pentru nişte şarlatanii şi matrapazlâuri săvârşite în «frumoasa grădină».

Va să zică cineva a făcut escro­cherii atât de caracterizate încât însuşi organul Partidului e obligat să-l atace, e pus de acelaşi partid să insulte, să ameninţe şi să sur­ghiunească una dintre persona­li­tăţile de frunte ale culturii noastre?

Bondrea e, bineînţeles, un executant. Dar dacă toţi aceşti «execu­tanţi» ar fi mai atenţi cu ceea ce se petrece chiar în jurul lor şi ar constata că istoria s-a pus în mers în Răsăritul Europei, ar vedea că pentru «greşelile» comise (ca să ne slujim de eufemismele de partid) nu plătesc acum numai iniţiatorii, că executarea unui ordin de sus nu spală de vină pe cel care l-a aplicat. Despărţit de soţie, de copii. Deoa­rece plătesc şi copiii. Vara asta de pildă au fost co­piii (mai mulţi decât s-ar crede) care n-au putut pleca în vacanţă, din pricină de părinţi... devianţi. Dar ce înseamnă pentru re­gim vacanţa unui copil? Ce în­seam­nă chiar des­părţirea de un ta­tă? Nimic, nu-i aşa când părintele e... o buruiană. Şi atunci cum să nu ne gândim stăruitor la Andrei Pleşu la Teţcani, cum să nu continuie să-l ci­teze şi mass-media din Occident - şi o va face mereu până când An­drei Ple­şu nu-şi va realua locul de drept de la Institutul de Istoria Artei şi nu se va curma persecuţia împo­triva lui.
Ni-l închipuim pe Dan Petrescu păzit cu străşnicie la Iaşi. Pe Dan Petrescu care, în ciuda tuturor măsurilor luate împotriva lui, continuă, de mai mulţi ani, cu un curaj cotidian şi exemplar, să spună mai departe ceea ce gândeşte. Textul său recent sosit în Occident, «Scrisoare deschisă organelor de represiune din România», ni se pare dintre cele mai grăitoare pentru un anume stil de a se opune. Ironia la Dan Petrescu e cu atât mai ucigătoare cu cât e măsurată, adevărul cu atât mai evident, cu cât e slujit de talent. Por­nirea cu atât mai eficace cu cât e dominată de lucidiate. În acest do­cument, Dan Petrescu nu se plânge atât de sine, deşi ar avea din plin de ce s-o facă, ci-i plânge pe ceilalţi, care au de suferit pentru simplul motiv de a fi cotinuat să-i dea bună ziua chiar şi după ce s-a încercat totala lui izolare. Dan Petrescu protestează împotriva concedierii abuzive a lui Luca Piţu de la Uni­versi­tatea ieşeană, împotriva ame­ninţărilor şi traca­sărilor la care este supus Al. Căli­nescu şi familia sa, sau poeta Mariana Marin, împotriva şantajelor exercitate asupra tuturor prietenilor săi. Şi Dan Petrescu dă acest sfat, util, organelor de represiune:

«Decât să vă cheltuiţi excesul de energie cu Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Aurel Dragoş Munteanu, Gabriel Andreescu, Nicu Stăncescu, Ion Puiu, Radu Fi­lipescu, Liviu Cangeopol, Mariana Marin, Dan Sâmpălean, cu scriitorii, mun­citorii şi ţăranii care-şi cer drepturile legitime, ba chiar cu foşti demnitari de partid ajunşi la ora lucidităţii, mai bine îi ajutaţi puţin pe fraţii noştri de peste Prut, ofe­rindu-le de pildă, cărţi şi tipar­niţe gratuit».

Şi, într-adevăr, ce ar fi mai urgent, mai necesar decât să fie sprijinit excepţionalul curaj al scriitorilor basarabeni (şi nu numai scriitorii al căror efort pentru a-şi redescoperi o identitate culturală a avut rezulta­tul spectacular al adoptării alfabetului latin şi al reabilitării limbii ro­mâne. E o dată istorică spre care tot româ­nul ar trebui să aibă ochii în­dreptaţi, cu admiraţie, şi în aceas­tă enume­rare a actelor individuale de curaj, primul loc îl ocupă, fireşte, curajul colectiv.

Dar să ne închipuim mai departe. Să ni-l închipuim pe Gabriel An­dreescu şi el ameninţat cu de­pla­sarea în provincie, altă «bu­ruiană», altă grădină, pe Gabriel Andreescu ce a declarat greva foamei pentru apărarea unor principii. Să ni-l în­chipuim pe Ştefan Augustin Doi­naş care retrăieşte obsedantul deceniu în obsedantul prezent (e a doua oară când i se ia dreptul de sem­nătură, prima oară în timpul realismului-socialist, a doua, în era mul­ti­lateral dezvoltatului uma­nism ceauşist).

Ni-l închipuim pe Dan Hăulică luptând pentru apariţia uneia dintre cele mai apreciate reviste euro­pene, Secolul 20, în care el însuşi nu mai poate semna texte. Crede oare cineva, la Bucureşti, că o astfel de situaţie aberantă va rămâne fără ecou în Occident, unde Dan Hăulică este atât de cunoscut şi joacă un rol de prim plan în marile asociaţii de critică de artă?

Ni-i închipuim pe Octavian Paler, pe Mihai Sora, pe Alexandru Paleologu şi pe Al. Călinescu scriind pentru sertar, interzişi de publicare într-o literatură pe care o cinstesc prin numele şi opera lor. Ni-i închipuim pe Dan Deşliu şi pe Ana Blandiana.
Ni-i închipuim pe toţi cei care astăzi sunt interzişi, supravegheaţi, ameninţaţi, urmăriţi, microfonaţi, şantajaţi.
Nu ajungem însă, ne mărturisim slăbiciunea, să ni-i închipuim pe hăituitori şi pe consultanţii lor. Ne este astfel imposibil să ni-l în­chipuim de pildă pe un D.R. Po­pescu. Oricâte eforturi am depu­ne, nu ajungem în nici un fel să ne punem în locul lor, să ne explicăm metamorfoza care transformă un scriitor într-un persecutor sistema­tic al confraţilor.
Nu mai izbutim să ni-l închipuim nici pe un Constantin Ţoiu, cum a putut ajunge de la «Însoţitorul» memoriei la statutul de însoţitor al unuia singur.

Ne aflăm în aceste cazuri în totală pană de imaginaţie. Ne rămâne să aşteptăm clipa aceea - care desigur va veni, nu poate să nu vină, vezi de pildă ce s-a petrecut la Uniunea Scrii­torilor Sovietici - când astfel de oa­meni vor avea să se explice în faţa confraţilor şi a opiniei. Poate atunci se va lumina, în parte, şi această mare enigmă a alunecărilor de conştiinţă care, ca şi alunecările de teren, riscă să nu mai lase dintr-un om şi dintr-o operă, decât nişte ruine."
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română