Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 20 octombrie 1989, Radio Europa Liberă difuza analiza Monicăi Lovinescu asupra disidenţei intelectuale româneşti şi a poziţiei tot mai singulare a regimului de la Bucureşti.
"Pe biroul - sau în cine ştie ce dosar dosit, în ce sertar, în ce safe al preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, D.R. Popescu, se află de o lună de zile o scrisoare emanând de la o instituţie pariziană prestigioasă, Centrul Georges Pompidou. O scrisoare care nu e semnată de vreo secretară oarecare, ci de însuşi preşedintele Centrului căruia parizienii îi spun, mai curent şi mai familiar, Centrul Beaubourg. Helene Ahrweiler e numele preşedintei, o intelectuală de cert renume în Franţa", care scrie la data de 25 septembrie următoarele lui D.R. Popescu. Cităm:
"Am plăcerea să vă informez că Centrul Georges Pompidou, în cadrul programului său literar Revista vorbită, a prevăzut o zi consacrată poeziei româneşti, la data de 8 decembrie. Cum o arată programul anexat, vrem, în acelaşi timp, să aducem un omagiu marilor dispăruţi şi o mărturie asupra vitalităţii poeziei româneşti contemporane, încă prea puţin cunoscută în Franţa. Iată de ce, cu această ocazie, am plăcerea de a invita, în semn de omagiu, de la 7 până la 10 decembrie 1989, cinci dintre poeţii ale căror opere vor fi citite la Centrul Georges Pompidou: Ana Blandiana, Sorin Mărculescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ileana Mălăncioiu şi Mircea Dinescu. Această alegere nu este, desigur, exhaustivă, dar se justifică în măsura în care poeţii pe care i-am numit au fost publicaţi în Franţa în reviste ca Les Temps Modernes, Les Cahiers de l'Est, Poesies sau Lettre Internationale. Cât despre Mircea Dinescu, prima sa culegere de versuri, în traducere franceză, va apărea la Paris, la sfârşitul lui noiembrie, la Editura Albin Michel sub titlul «Mirages postumes».
Natural că toate cheltuielile de călătorie şi de şedere în Franţa ale celor cinci poeţi români vor fi acoperite de Centrul Georges Pompidou cu ajutorul Asociaţiei Dialog între Culturi, însărcinată cu organizarea acestei manifestări.
E o mare premieră în istoria relaţiilor dintre cele două ţări ale noastre şi aş fi, personal, fericită ca ea să se desfăşoare în prezenţa celor cinci poeţi despre care am pomenit.
Trimit această scrisoare expres, sperând că-mi veţi răspunde tot atât de rapid". Urmează o formulă de politeţe şi semnătura. Speranţa dnei Arhweiler a rămas, ca atâtea altele, suspendată în gol. Până în clipa în care înregistrăm aceste rânduri, nici un răspuns n-a parvenit la Centrul Georges Pompidou, după cum fără răspuns rămăsese şi scrisoarea trimisă de directorul editurii germane Surkampf pentru a-l invita pe Mircea Dinescu la Târgul Cărţii de la Frankfurt, cu prilejul lansării unei alte culegeri de versuri, de data asta în limba germană (Mircea Dinescu fiind, probabil, poetul român cel mai tradus în clipa de faţă).
Evident, nu ne mai facem iluzii asupra reacţiilor posibile ale unui preşedinte al Uniunii Scriitorilor ca D.R. Popescu. Că scrisoarea citată e blocată la el - ca atâtea altele din interiorul şi exteriorul ţării - sau la organismele de control, sau la cele de represiune, sau la cele de conducere, la urma urmei nici nu mai are importanţă, din moment ce la toate nivelurile dăm de acelaşi tip de executanţi, supralicitanţi ai hotărârilor puterii. Supuşi, supralicitanţi, nu neapărat şi eficienţi: pentru că oricine, chiar cu o inteligenţă medie, ar atrage atenţia puterii asupra şansei aproape unice pe care o constituie pentru ea invitaţia de la Centrul Pompidou.
În momentul în care mediile din Occident nu au atenţia îndreptatată decât asupra disidenţilor care asumă riscul discursului răspicat, Mircea Dinescu, bineînţeles, dar în ultima clipă cele mai multe articole sunt consacrate lui Dan Petrescu, care alături de Doina Cornea, de alţi colegi de la Iaşi, printre care Luca Piţu şi Liviu Antonesei, sau de la Cluj, iau prin interviuri şi petiţii poziţii răspicate, când toate invitaţiile le sunt adresate celor reprimaţi de putere sau celor solidari cu ei (dovadă că cei 7 care au semnat protestul faţă de tratamentul la care este supus Mircea Dinescu, invitaţi cu toţii în Franţa de însuşi ministrul Culturii, Jack Lang), în momentul deci când îndrăzneala atică şi politică iau precădere asupra esteticului pur (şi cum ar fi altfel în vâltoarea de libertăţi de care a fost cuprins Estul Europei?), Centrul Pompidou organizează o seară de poezie românească necoincizând cu un recital al disidenţei. Desigur, este invitat Mircea Dinescu (dar cum ar putea să nu fie el, devenit, cum spuneam, cel mai cunoscut poet actual peste hotare?), desigur, Ana Blandiana, interzisă de semnătură, dar care n-a reacţionat în mod public şi, în orice caz, nu la modul disident. În afară de faptul că a protestat profesional faţă de sancţiunile la care a fost supus Mircea Dinescu, nici Ştefan Augustin Doinaş n-a făcut nici un gest politic. Pentru a nu mai vorbi despre Sorin Mărculescu sau despre Ileana Mălăncioiu. Dacă recitalul poetic de la Centrul Pompidou ar fi avut semnificaţia unei solidarităţi politice, una dintre primele invitate ar fi trebuit - natural - să fie Mariana Marin, care s-a alăturat proiectului lui Dan Petrescu şi... curajului său.
Absenţa ei de pe lista invitaţilor - ca de altminteri şi a lui Dan Deşliu - arată clar că seara de la Centrul Pompidou se situează pe alţi parametri decât cei ai disidenţei, cu toate că tocmai prezenţa unor scriitori printre disidenţii români - chiar şi în ceasul al 11-lea - reprezintă unul dintre fenomenele cele mai pregnante ale situaţiei actuale din România. Desigur, nu e prima oară când scriitori români şi pe alt portativ decât acela pur artistic sunt puşi în lumină. Au existat Paul Goma şi mişcarea lui pentru drepturile omului, a existat revolta declarată a unui Dorin Tudoran. Dar alături de primul n-au stat decât doi intelectuali, Ion Negoiţescu şi Ion Vianu, alături de al doilea bunăvoinţa mai multora, o intervenţie curajoasă în cadrul Uniunii a lui Dan Deşliu, dar atât.
De data aceasta, solidaritatea s-a dovedit mai largă (dovadă cei cărora li s-a luat dreptul de semnătură, şapte cu Al. Călinescu şi fără Geo Bogza, singurul îngăduit de regim să-şi mai publice o casetă în "România Literară, în timp ce cosemnatarii lui pe scrisoarea către D.R. Popescu sunt interzişi".). Chiar dacă nimic nu e concertat, actul lui Dinescu nu mai rămâne izolat. Să spuneam că cei şapte n-au reacţionat decât pe plan de etică profesională şi colegială: Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Geo Bogza, cărora li s-a adăugat şi Al. Călinescu. Riscurile nu au fost însă proporţionate cu această măsură de protest; nu numai că li s-a luat dreptul la semnătură, dar Andrei Pleşu a fost strămutat într-un post ridicol de ajutor de bibliotecar la Teţcani, când orice cultură europeană n-ar putea decât să se fălească cu un filozof al artei de talia lui.
Mai toţi au fost microfonizaţi, un timp, urmăriţi. Pe lângă ei, protestul direct, decis, marcat şi de greva foamei la Dan Deşliu, greva foamei la Dan Petrescu. Familia pedepsită la Aurel Dragoş Munteanu. Greva foamei şi ameninţările planând asupra lui Gabriel Andreescu, intelectual de primă mărime în specialitatea lui, dacă nu scriitor. Radicalizarea e atât de evidentă, încât nu poţi decât să te miri, aşa cum a făcut-o Doina Cornea, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre specialiştii occidentali ai Răsăritului în fierbere, că deocamdată contagiunea morală şi politică se opreşte aici. Când, constată aceşti comentatori, ar fi de ajuns ca alţi şapte scriitori să protesteze faţă de interzicerea celor şapte care protestaseră şi astfel din şapte în şapte refuzul să se lărgească pentru ca puterea să nu mai poată publica o presă literară fără nici o semnătură de scriitor adevărat.
N-am amintit acest tip de comentariu, din ce în ce mai curent, şi după care doar solidaritatea intelectuală poate fi o barieră împotriva avântului antiintelectual al puterii decât pentru a insista, o dată mai mult, asupra faptului că hotărârile Puterii merg împotriva propriilor interese. Ce se poate dori în vârful piramidei la Bucureşti? Imposibilul. Se nădăjduieşte, presupun, ca epidemia de libertăţi, contestaţia care a început să transforme peisajul în Uniunea Sovietică, în Polonia, în Ungaria, mai recent în Germania de Răsărit, să nu se întindă şi asupra regimului prezidenţial familist din România, care să rămână ca o "insulă de anacronism istoric", aşa cum o defineşte Ion Negoiţescu într-un recent interviu din "Dialog" sau un "fanariotism intern", cum completează, în aceeaşi revistă, Ion Vianu. Ca profilaxia represiunii să menţină la adăpost de reformă sau revolte totalitarismul neo-stalinist din această insulă în spaţiu şi în timp. Numai că insula face, în fond, parte dintr-un arhipelag: acela al comunismului. Care-şi trăieşte nu Gulagul, ci şi mutaţiile atât de spectaculare.
Nădejde pe care nu noi, ci evenimentele ce împresoară ţara azi din toate părţile, ca nişte curente de aer cutrat, par a o dovedi, dintru început vă spun că ne e imposibil să ne punem în locul celor care nutresc astfel de speranţe. Ceea ce, în schimb, ne e lesne să constatăm este neconcordanţa dintre acest vis de stabilitate totalitară şi măsurile luate pentru a-l realiza care, dimpotrivă, par menite a-l submina.
De pildă, e prima oară în ultimele decenii când protestul sub o formă mai benignă sau mai decisă contaminează cercuri scriitoriceşti. Ce-ar face, în mod logic, puterea dacă şi-ar dori supravieţuirea? I-ar da, de pildă, drumul lui Dan Petrescu să se îngrijească, aşa cum cere, în străinătate, şi l-ar reintegra în postul său de bibliotecar de la Iaşi. L-ar socate din domiciliul forţat pe Mircea Dinescu şi l-ar lăsa să se ducă pe cele patru meridiane unde i se publică azi cărţile. Nu s-ar mai compromite în văzul atâtor ziarişti străini, punând echipe turnante de securişti să vegheze la porţile celor disidenţi şi mai puţin disidenţi, împingând ridicolul până la a posta astfel de purtători de epoleţi până şi la grădiniţa de copii unde învaţă şi se joacă una dintre odraslele lui Mircea Dinescu.
Şi chiar, în afara sferei pur scriitoriceşti, n-ar mai ameninţa cu aruncare departe de Bucureşti pe un Gabriel Andreescu. Ar lăsa-o pe Doina Cornea să meargă liniştită la mormântul mamei sale, fără a o mai brusca şi ameninţa cu moartea. Şi aşa mai departe. Adică ar avea minima prudenţă de a-şi ascunde faţa represivă, singurul fenomen cu adevărat multilateral dezvoltat din România de azi. Nu pretindem că o astfel de schimbare de tactică i-ar asigura unui asemenea tip de regim supravieţuirea. (Cât timp poate fi imobilizată istoria?) Dar cel puţin puterea şi-ar pune în concordanţă năzuinţa cu faptele, interesele cu mijloacele de a şi le asigura. Ar fi logică cu ea însăşi.
Cum însă ceea ce pare a caracteriza regimul şefului unic (şefului, deoarece despre partid, chiar unic, nu mai poate fi vorba) este ilogismul, irealismul absolut, ne putem aştepta ca el să continue a-şi săpa, mai departe, fragilele temelii.
Scrisoarea de la care am pornit nu e decât un exemplu. Dar simptomatic. Puterea, prin preşedintele Uniunii, care o slujeşte cu o devoţiune demnă de mii de cauze mai puţin absurde, ar avea prilejul, răspunzând la invitaţia apolitică a Centrului Georges Pompidou, şi trimiţând cei câţiva poeţi pentru câteva zile la Paris, nu numai să dea impresia că face, ca orice ţară, schimburi culturale normale, salvând astfel aparenţele, dar ar da satisfacţie câtorva scriitori, uşurând astfel balastul nemulţumirilor de breaslă. Simplu, nu? Atât de simplu, că doamna Helene Arheiler, directoarea Centrului Georges Pompidou de la Paris, n-a primit, până azi, nici un răspuns de la D.R. Popescu.
Şi un post scriptum. Ziua de poezie românească se va desfăşura sub patronajul ministrului francez al Culturii, Jack Lang. Care nici el n-a primit vreun răspuns când a invitat personalităţi culturale româneşti la sărbătoarea de 14 iulie. Puterea în România s-a transformat într-un "adrisant necunoscut".
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română
