Proteste pe zidurile Clujului

La postul de radio Europa Liberă s-a prezentat la 3 oc­tombrie scrisoarea unui cetăţean german de origine română care îşi justifica gestul de a fi scris mesaje de protest pe clădirile clujene, cu ocazia recentului concediu în ţara natală.

"Subsemnatul Oprea Emil, domiciliat în Betzdorf, Germania Federală, vă rog să daţi citire acestei scrisori la postul de radio Europa Liberă. Sunt persoana care îşi asumă răspunderea pentru ceea ce clujenii, la începutul lunii august 1989, au putut citi pe zidurile din cartierul Grigorescu şi din spatele hotelului Astoria din Cluj. Aş vrea într-un fel, să explic, de ce am făcut-o.

M-am născut în anul 1947, în Cluj, unde am copilărit, am mers la şcoală şi am lucrat până în anul 1977, la cooperativa Deservirea. Am fost crescut de bunicii mei, care stăteau pe strada Plopilor, unde aveau o casă mică, o grădină, fântână, vie la streaşină, găini care dădeau ouă, pui mulţi şi unu sau doi porci, ca să avem de Crăciun. Alţii de pe strada noastră aveau căruţe cu cai, vaci cu lapte şi chiar oi. Toate astea la doi kilometri de centrul Clujului. Şi tot aşa erau şi în cartierul Mănăştiur. Oamenii trăiau bine, pentru că erau harnici. Statul comunist nu le-a dat nimic. Dimpotrivă. Începând cu anul 1950 le-a luat pământurile, acum le ia casele (ultimele se dărâmă chiar în aceste zile). Blocuri reci şi urâte au luat locul gospodăriilor particulare. În locul grădinilor de la celălalt capăt al oraşului (proprietatea Ostrenilor) se află acum centrul industrial, cu fabrici care lucrează în pierdere şi sunt subvenţionate de stat, numai ca să nu fie şi mai mulţi şomeri decât sunt pe străzile Clujului. În casa bunicilor nu am îngheţat de frig, cum se întâmplă azi cu copiii din blocurile care au luat locul caselor particulare.

Cele două Someşuri, cel Mic şi cel Mare, sunt poluate din cauza blocurilor şi a centrului industrial. Nu te poţi apropia din cauza mirosului insuportabil. Pe vremea noastră la cine­matograf şi la teatru nu stăteam cu paltonul pe noi, iar la televizor nu-i vedeam toată ziua pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În restaurante se mânca şi se bea bine. Chelne­rii nu jucau table pentru că nu aveau nici ce şi nici pe cine servi. Frizerii nu se plângeau că n-au săpun de ras, iar croitorii că n-au stofă. Când bunica mă trimitea la farmacie să cumpăr aspirine, chiar găseam aspirine. Iar vara când era cald, vecinii veneau de la serviciu şi mergeau la bufetul 35 şi la "Broasca verde" unde întotdeauna se găseau şi mici buni şi bere rece. Acuma bere bună se găseşte doar la shop! Iar în vara asta am văzut un singur fel de salam, arăta ca o armonică şi cred că era de soia. Dar aşa cum era, oamenii se băteau pe el.

Pe atunci bolnavii nu răbdau de foame prin spitale cum se întâmplă astăzi (pentru că mâncarea e de nemâncat) şi nici nu erau puşi să-şi aducă pansamentul de acasă. Cum să-şi exercite medicii meseria când în spitale lipseşte totul, începând cu medicamentele şi terminând cu instrumentele şi aparatele medicale?

În vara asta am fost în România, la mare, şi am văzut în ce condiţii românul de rând îşi poate petrece concediul. Chiar în perioada când Ceauşescu era în vizită la Constanţa, am văzut turişti români siliţi să înopteze afară sau în m­a­şi­nă, camerele de hotel fiind rezervate pentru turiştii străini, care nu mai vin. La ghişeul de repartiţie pentru bo­nurile de masă am văzut un cetăţean, rugându-se cu lacrimi în ochi pentru un bon de masă, măcar pentru copil, bon pe care nu l-a primit. Copiii mei m-au întrebat şi eu a trebuit să-i mint. Ei voiau să ştie de ce copiii din România, cu care se jucau pe plajă, nu pot să-şi cumpere cola de la shop, de ce nici măcar n-au voie să intre în magazin, de ce rabdă de foame pe plajă şi nu se duc ca şi noi să ia masa la hotel?

La Constanţa, în ziua în care Ceauşescu ţinea marea cuvântare, toate magazinele erau închise, fabricile şi uzinele nu lucrau, toţi oamenii au fost duşi pe stadion să-l aplaude pe cel mai iubit. Cum de mai are obraz acest om să se prezinte în faţa mulţimii înfometate, căreia i se dă doar minimul de subzistenţă şi de multe ori chiar şi mai puţin decât atât?
În statele dintre Huedin şi Cluj, pe care le-am vizitat în ultimii cinci ani am constat că se încearcă să li se ia sătenilor şi puţinul pe care-l mai au. Ţăranilor li se refuză cele cuve­nite, magazinele şi cooperativele au fost închise pentru că oamenii nu vor să contracteze puţinul pe care-l au pentru câţiva lei, cu care nu pot cumpăra nimic. Iar cei care au continuat să refuze, au fost ameninţaţi cu tăierea curentului electric. Din vechile biserici de lemn pe care le îngrijesc ţăranii se încearcă să li se ia icoanele sub tot felul de pretexte, chipurile că la Bucureşti ar fi mai bine întreţinute.

Acestea sunt motivele pentru care am scris pe zidurile din cartierele Mănăştiur şi Grigorescu din Cluj "Jos Ceauşescu" şi "Trăiască Doina Cornea". Am făcut-o singur şi-mi asum răspunderea. Au mai fost şi alţii înaintea mea care şi-au scris nemulţumirea pe ziduri. Şi nu numai la Cluj. Spun asta pentru securiştii, miliţienii şi militarii care se lasă cumpăraţi de putere pentru 30 de arginţi. Ei n-ar trebui să se facă complicii puterii. Câinii cu care patrulează nu vor putea opri lupta poporului împotriva regimului de tip feudal al familiei Ceauşescu.

În încheiere, îmi exprim solidaritatea cu toţi cei care suferă în România, îmi exprim admiraţia faţă de dna Doina Cornea pentru curajul cu care continuă lupta pentru o Românie liberă şi democratică, în care fiecare cetăţean să poată trăi omeneşte. "
Semnat Emil Oprea
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română