Scrisoare deschisă, adresată poporului român şi puterii de stat

La 10 noiembrie 1989, Radio Europa Liberă transmitea un amplu text cri­tic la adresa regimurilor comuniste în general şi vizând situaţia din România în special şi semnat "Comitetul de redresare din cadrul PCR".

Redăm în contiunare prima parte. Parafrazându-l pe K. Marx, am putea zice că... o stafie a început să umble prin Europa, e stafia reformelor. Toate statele din răsăritul Europei - sau aproape toate, pentru că există şi excepţii - începând cu marele nostru vecin de dincolo de Nistru, am pornit în căutarea acestei stafii.

Întregul eşafodaj al orânduirii socialiste, aşa cum a fost conceput în mai toate ţările, că părea făurit dintr-un oţel dur, deşi cam zgrunţuros, a început pe alocuri să ruginească, şi la cea mai mică adiere de vânt să scârţâie jalnic. Ideea reformărilor dogmelor lui Marx şi Engels nu este nici nouă şi nici originală. V.I. Lenin este printre primii care îşi dă seama de unele erori comise de Marx şi Engles în studiile lor, mai ales în cele referitoare la căile de transformare a societăţii vechi capitaliste într-o societate nouă, socia­listă. Încă în deceniul al V-lea din secolul trecut, când capitalismul se dezvolta mai mult sau mai puţin pe linie ascendentă, Marx şi Engels consi­derau că victoria revoluţiei proletare este posibilă numai în condiţiile unei acţiuni comune a proletariatului şi ţărănimii sărace din toate ţările sau cel puţin din majoritatea ţărilor dezvoltate economic. Victoria revoluţiei proletare într-o singură ţară o considerau o utopie. N-au trecut nici 50 de ani, şi Lenin spulberă pur şi simplu această idee. În 1915, în câteva dintre lucrările sale, "În jurul lozincii Statele Unite ale Europei" şi "Programul militar al revoluţiei ei proletare" a formulat o teorie nouă, diametral opusă. Lenin susţinea că victoria socialismului este posibilă mai întâi în câteva ţări sau chiar într-o singură ţară capitalistă şi este imposibil să iasă victorioasă dacă ar izbucni simultan în majoritatea statelor. El a ajuns la această concluzie pe baza ana­lizei noului stadiu de dezvoltare a capitalismului, şi anume imperialismul.

Timp de aproape trei decenii, I.V. Stalin fusese considerat de aproape între­gul proletariat european cel de-al patrulea mare dascăl al clasei muncitoare, până ce în 1956 a fost pur şi simplu bulversat de Nikita Hrusciov, se­cre­tarul general al partidului bolşevic din acea vreme, ca unul ce a adus mari prejudicii partidului comunist din Uniunea Sovietică, poporului acestei ţări şi mişcării proletare mondiale. Procesul de demascare a despotului de tip oriental contiună şi azi şi probabil într-un viitor nu prea îndepărtat vor fi date publicităţii grozăviile incredibile comise de acest om, în mâna că­ruia se concentrase practic întreaga putere politică, administrativă, execu­tivă, militară şi judecătorească a unui popor de peste 250 de milioane de oa­meni. Asemenea orori nu trebuie să se mai repete în nici o ţară a pământului.

Iosif Stalin nu a mai reformat radical nici o dogmă a înaintaşilor săi, mărginindu-se doar la completări, precizări şi unele sublinieri de aşa manieră, încât să se poată spune că a dezvoltat totuşi marxism-leninismul, funcţie de noile condiţii apărute pe plan economic, social şi politic.

Începuse să devină la modă recunoaşterea reciprocă a unor conducători ai partidelor comuniste frăţeşti, de "eminent conducător al mişcării de partid internaţionale". În afară, bineînţeles, de Stalin, "eminenţi conducători ai mişcării naţionale şi internaţionale" au fost Mao, Tito, Dimitrov Beirut, Dej şi, bineînţeles, mai nou, Ceauşescu.

În lucrarea sa "În jurul problemelor leninismului", Stalin subliniază că revoluţia burgheză începe atunci când conturul orânduirii capitaliste s-a dezvoltat suficient în sânul vechii orânduiri feudale, în timp ce revoluţia proletară începe fără să fie pregătită nici o formă a viitorului stat proletar. Cu alte cuvinte, burghezia a cucerit mai întâi puterea economică, şi numai după aceea puterea politică, pe când proletariatul a trebuit să procedeze invers. El a cucerit prima dată puterea politică, şi apoi puterea economică.
O altă idee subliniată de I. Stalin în lucrarea menţionată este aceea că re­voluţia burgheză se încheie de obicei cu cucerirea puterii, pe când pentru revoluţia proletară cucerirea puterii înseamnă numai începutul ei, iar pu­terea folosită ca pârghie pentru reconstruirea economiei vechi şi pentru organizarea celei noi. Revoluţia burgheză se mărgineşte la trecerea pu­terii de la o grupă de exploatatori la o altă grupă, din care cauză ea nu sfarmă vechea maşină de stat, pe când revoluţia proletară înlătură de la putere toate grupele potrivnice, chiar şi pe cele prietene, dacă acestea nu sunt suficient de docile, şi ridică la rang de conducător al tuturor celor ce muncesc partidul comunist. De aceea, ea nu poate să nu sfarme vechea maşină de stat şi să n-o înlocuiască astfel cu una nouă, afirmă în continuare I. Stalin.

Afirmaţia nu este tocmai în conformitate cu adevărul istoric, pentru că în realitate proletariatul nu sfarmă aparatul de stat burghez, ci doar înlocuieşte pătura conducătoare, folosind în continuare aceleaşi pârghii, aceleaşi instituţii, cu foarte mici excepţii. Toate categoriile de suprastructură rămân în cea mai mare parte. Uneori pentru a vopsi o anume instituţie într-o culoare mai roz-bombon, i-au schimbat pur şi simplu denumirea. Astfel, instituţia regală, cu toate prerogativele ei, s-a transformat în preşedinţia statului ce în decursul unui răstimp foarte scurt a fost învestită cu absolut toate prerogativele puterii, prerogative la care nici nu visa un monarh (vezi I. Stalin, Mao, E. Hogea, Tito, Kim Ir Sen, Ceauşescu). Apoi celelalte instituţii. Parlamentul s-a transformat în Marea Adunare Naţională, Siguranţa Statului în Securitatea poporului (ceva mai târziu a statului), Poliţia în Miliţie, prefecturile în Comitete judeţene de partid, primăriile în Comitete comunale (nu demult au devenit iarăşi primării), proletarii au devenit pe rând oameni ai muncii, producători, beneficiari şi chiar proprietari, chelnării au devenit ospătari, şoferii conducători auto, iar plus va­loarea, plus produs. Ce s-a schimbat? Ce a câştigat proletariatul, marea clasă a ţăranilor şi cea a intelectualilor în urma aşa-ziselor prefaceri social-po­li­tice-economice? Absolut nimic! Ba s-ar putea zice că a pierdut în aceşti peste 45 de ani şi mai ales din 1965 încoace aproape totul. Exploatarea s-a în­rău­tăţit considerabil, contribuabilul fiind spoliat în cel mai barbar şi mai perfid mod, şi, culmea, după ce e jefuit ca în codrul Vlăsiei este forţat să aplaude. Muncitorul plăteşte din salariul său asigurările sociale, dar când merge la medic mai plăteşte o dată consultaţia cu chitanţă (la cabinetul cu plată), apoi medicul de salon fără chitanţă, apoi personalul mediu tot fără chitanţă şi la urmă portarul. Plăteşte din biet salariul său acţiunile cultu­ral-educative, dar la un spectacol de film i se pretinde 6-10 lei pe bilet plus încă 10-15 lei pentru acţiunile culturale ale Comitetului de cultură. Este obligat să contribuie cu bani la întreţinerea şcolii în care învaţă copiii săi, deşi şcoala este gratuită, la întreţinerea străzilor, clădirilor, căratul gunoiului etc. după ce sumele respective i-au mai fost o dată reţinute din salariu. Şi ca o culme a acestor jafuri, este obligat să mai plătească şi a treia oară, prin aşa-zisă contribuţie bănească şi în muncă. Măsura aceasta draconică nu a existat nici în perioadele cele mai întunecate ale societăţii româneşti.

Muncitorul după ce este forţat să plătească tot, în schimb, nu are nici un drept, nici măcar acela de a munci. Nu-şi poate alege ori schimba locul de muncă, fiindcă este repartizat, nu are dreptul la concediu decât atunci când vrea directorul. Nu are dreptul la concediu medical, fiindcă nu sunt fonduri, nu are dreptul la concediu fără plată din principiu, nu-şi poate schimba locul de muncă fiindcă pierde unele drepturi (vechime neîntreruptă, sporuri etc.), nu are dreptul să fie ales (dacă nu este propus de nomenclatură), nu are drept de vot secret, el trebuie să fie unanimitate, nu are dreptul să publice în presă dacă părerea diferă de cea oficială, nu are drept să-şi facă cunoscut punctul de vedere prin radio sau televiziune, nu are dreptul la grevă, nu are dreptul să se asocieze (dacă asociaţia nu este sub controlul şi îndrumarea partidului), nu are dreptul să formeze fracţiuni fie în cadrul partidului, sindicatului, uteceului, asociaţiei de locatari, asociaţiilor studenţeşti etc. În numele poporului român: Comitet de redresare naţională, din cadrul PCR
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română