x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Aici Radio Europa Liberă Teatru şi politică

Teatru şi politică

05 Mar 2009   •   00:00

Crisula Ştefănescu, publicistă, poetă şi traducătoare, a lucrat ca şi cer­cetător-analist la Secţia de cerce­tare a postului de Radio Europa Li­be­ră.



Prin­tre volumele publicate men­ţio­­năm: "Ana şi Satana", piesă în cinci acte, "Plecarea şarpelui", "Poarta cu săruturi" (versuri), "Semne" (ver­suri), "Vraja orei" (poeme), "Între ad­mi­raţie şi iubire" (convorbiri cu Ale­xandru Ciorănescu). Soţul său a fost Horia Costescu, care lucra la Secţia de cercetări şi arhivă. În anii ’80 Crisula Ştefănescu se ocupa la Radio Europa Liberă de fenomenul disidenţei în cultură. Din această poziţie a realizat numeroase convorbiri cu perso­nalităţi din Est care ajun­geau în Occident. Una dintre cele mai mediatizate astfel de con­vor­biri este cea rea­lizată cu scriitorul Augustin Buzura, în decembrie 1989, la München, cu puţină vreme înainte de Revoluţie. Convorbirea a fost publicată în  volumul "Teroarea iluziei".

În raportul din data de 2 martie, realizat de Radio Europa Liberă, una dintre secţiuni aborda problema artei şi mai precis a teatrului, ca instrument de propagandă a ideologiei comuniste. Repertoriul oricărui teatru era supervizat îndeaproape de comisiile de cenzori, de diverse co­mi­sii oficiale care decideau ce anu­me să se taie, să se transforme din textul original şi care uneori interzi­ceau jucarea piesei în ultimul m­o­ment. Autorii se vedeau nevoiţi să accepte aceste intervenţii sau să scrie piese după şablon, evitând aborda­rea unor aspecte interpretabile. Cum teatrul este o formă de artă care presupune un dialog direct cu audito­riul şi este un vehicul de idei extrem de eficient, este firesc ca regimul să fi supervizat cu o mână de fier această formă de cultură.

O piesă scrisă de Mihai Ispirescu, intitulată "O dimineaţă" şi pusă în scenă de Dan Micu a avut de curând premiera la Teatrul Nottara din Bu­cureşti şi a fost apreciată de cri­tică drept un eveniment major al ac­tualei stagiuni. Se ştie că textul a trecut prin multe modificări înainte ca au­torităţile să îşi dea permisiunea finală pentru a putea fi jucată iar premiera a cunoscut mai multe amâ­nări. Acest lucru se datorează pro­babil "dezinhibiţiei" perso­na­je­lor care îndrăznesc să vorbească despre lucruri care în România contemporană trebuie ţinute sub tăcere.

Piesa pare să fie o parabolă a Ro­mâniei contemporane. Perso­najele sale evoluează în întuneric, într-un spaţiu subteran care are o singură ferestruică, înaltă, ce pare a simboliza o posibilă evadare sau un alt posibil univers. Singurele pete de  culoare din această lume dominată de întuneric sunt câteva scau­ne ri­sipite pe toată scena şi de care perso­najele ajung să fie obsedate.  Absolut fiecare dintre "indivizii inumani" se luptă cu disperare pentru propriul scaun, un simbol al puterii. Aşa cum au observat unii dintre cri­tici, "O dimineaţă" e o satiră a celor numiţi de autor "inumanii" şi care trăiesc într-o "lume de marionete"  în care tot ce contează sunt statisticile.

Personajul principal este Bărba­tul, o persoană modestă, sensibilă, cu suflet bun. Un altul este Nenăscutul, Viitorul, care va distruge lumea stupidă creată de "inumani". La sfâr­şitul piesei, Nenăscutul avertizează că oamenii sunt în pericol să se piardă într-o lume în care valorile esenţiale şi adevărul sunt ignorate. Mesajul se adresează nu numai personajelor ci şi audienţei. Criticul de teatru Ileana Lucaciu l-a apreciat pe autor pentru abilitatea de a transmite înţelesuri profunde despre o lume absurdă şi de a denunţa "inumanii" ca "fiinţe capabile de orice penru a-şi păstra puterea".

De când climatul cultural a de­venit nefavorabil iniţiativelor artistice şi experimentelor, criticilor de teatru nu le-a rămas decât să laude ocazional piesele care dau dovadă de ceva curaj şi care critică aspectele negative ale societăţii. Totuşi, un astfel de criticism e doar un biet surogat pentru că se li­mitează la a ridiculiza comportamentul unor chelneri, lucrători civili, portari sau administratori. Partidul şi liderii săi nu sunt niciodată criticaţi. În consecinţă, suroga­tul de criticism este limitat la ceea ce Cacoveanu descria drept "justiţie pe o orizontală". "Codul etic şi echitatea nu sunt aceleaşi pentru toată lu­mea?", se întreba Cacoveanu în scrierile sale care au reuşit să redea un tablou mai plin de acurateţe al vieţii în România lui Ceauşescu. El a pledat pentru drepturile scriitorului de a denunţa "viciile ascensiunii către putere şi ca­meleonismul diabolic".

Deşi teatrul întâmpină mari pro­bleme deoarece trebuie să se autofinanţeze, nu este lăsat nici să-şi stabilească propriul repertoriu. Directorii trebuie să primească aprobări de la o mulţime de autorităţi, inclusiv de la comitetele locale ale PCR, de la Consiliul pentru Cultură şi Edu­ca­ţie Socialistă, etc. Se pare că una dintre piesele lui Eugene Ionesco a fost interzisă în ultima clipă chiar de Elena Ceauşescu. În august 1982, Preşedintele Comitetului pentru Cultură şi Educaţie So­cia­listă Bu­cu­reşti a afirmat într-un interviu că piesa lui Ionesco "Ce nemai­po­me­ni­tă harababură" se afla într-un stadiu avansat al repetiţiilor; totuşi, nu a fost jucată niciodată, în ciuda faptului că decizia îi aparţinea lui Radu Be­li­gan, care este membru al Comitetului Central şi nu numai director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Din moment ce artele în general, şi artele vizuale în special sunt vă­zute ca instrument de îndoctrinare, repertoriul trebuie su­pra­vegheat cu grijă. Potrivit criticului de teatru Ştefan Oprea, repertoriul este "fundamentul ideologic şi este­tic al acti­vităţii unui teatru". Aşadar  "trebuie să îşi îndeplinească sco­purile ideologice, artistice şi edu­caţionale". În plus, majoritatea pie­selor sunt compuse după reţete.  Cum formula un critic, "în întreprindere se fac greşeli, uneori, mai ales din cauza proastei conduceri, dar cineva, în cele din urmă atrage atenţia asupra lor şi în final binele triumfă, firesc."

Ca rezultat al "permanentului proces de ideologizare şi politizare", temele legate de individ, de relaţiile maritale sau de familie au dispărut practic din teatru. Anumite articole pledează pentru reluarea acestor teme, pentru piese din repertoriul internaţional şi pentru experiment. Alţi critici atrag atenţia asupra faptului că teatrul poate deveni contraproductiv dacă este lipsit de emoţie sau de idee pentru că trivia­lizează cele mai valoroase principii şi discre­ditează adevărul de dragul clişeului. S-a mai atras atenţia că uniformitatea şi standardizarea au un impact negativ asupra limbajului.

Scriitorii şi directorii de teatru sunt prinşi la mijloc între audienţă, căreia ar dori să îi ofere ceva de va­loare, şi regim, care consideră teatrul drept un instrument politic. Cenzura este uneori ridicată la rang de responsabilitate civică. "Săp­tămâna" nota recent: "Nu putem fi indiferenţi la ceea ce se oferă spre citire tinerilor şi mai ales soldaţilor noştri. Piesele contemporane sunt cele mai expuse cenzurii, pentru că  ar putea fi puse în legătură cu pro­bleme controversate sau persoane sus-puse. Li se cere scriitorilor să facă multe schimbări şi la final, doar aleşii îşi pot vedea piesele tipărite sau jucate.  Unele însă nu au şanse. Piesa "Dream Commando" a scriitorului de limbă maghiară András Sütö care a fost totuşi jucată la Budapesta. Piesa conţine comparaţii între România lui Ceauşescu şi un lagăr nazist al morţii.
Dacă e să ne raportăm la teatru, Bucureştiul apare ca cel mai puţin liberal loc din România. Unele piese care nu au jucat la Bucureşti au fost totuşi puse în scenă în provincie ceea ce poate atesta starea de confuzie care domneşte printre cenzori dar şi faptul că autorităţile ar dori să ascundă de observatorii străini (cu mai multe şanse să se afle în Bucureşti) orice urmă de criticism cu privire la viaţa contemporană.

Chiar înainte de premieră, ne­numărate schimbări sunt făcute pentru că fiecare comisie care merge să vadă piesa face propriile modi­ficări ca să-şi justifice activitatea. Chiar dacă o piesă a fost tăiată şi re­scrisă până devine de nerecunoscut tot se află în pericol să fie interzisă. Dacă un astfel de lucru se întâmplă, actorii nu sunt plătiţi pentru munca lor. Ca să îşi poată lua tot salariul, ac­torii trebuie să îşi completeze norma ceea ce îi obligă să joace de un anumit număr de ori pe lună (repetiţiile nu sunt incluse). Din moment ce pi­sele contemporane sunt cele mai susceptibile de a fi tăiate şi modificate, directorii preferă de obicei clasicii, texte care pot fi tăiate de cenzor, dar nu şi rescrise.
CRISULA ŞTEFĂNESCU
Radio Europa Liberă (München) – Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Traducere de Eliza Dumitrescu

×
Subiecte în articol: teatru aici radio europa liberă