x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un univers kafkian

0
10 Dec 2009 - 00:00
Un univers kafkian Arhivele Naţionale/


În prima săptămână a lui decembrie 1989, Radio Europa Liberă difuza cea de-a doua parte a scrisorii pe care un student din România o trimisese la redacţia de la München la sfârşitul lui noiembrie.

"Duminica trecută am transmis prima parte a scrisorii lui Ion Rădoi, student la academia de studii economice din Bucureşti. Trebuie să spun că aceasta este una dintre scrisorile care ne dau cel mai mult de gândit. Ea este caracterizată în primul rând prin sinceritate, curaj şi o mi­nunată îmbinare între reflecţie critică şi angajament moral şi religios în căutarea consecventă a căilor renaşterii României.

Ascultaţi acum a doua parte a scrisorii tânărului student român Ion Rădoi, în lectura lui Ştefan Pisoschi.
«Am avut cu câţiva ani în urmă o discuţie cu un miner din Valea Jiului. Am rămas surprins în urma afirmaţiei acestuia (mai târziu aveam să înţeleg că este într-adevăr întemeiată): Noi minerii, toţi muncitorii de fapt, degeaba ne revoltăm căci nu ştim ce să mai cerem. La toate acuzele şi cererile noastre ei găsesc argumente împotrivă, scuze, amâ­nări, justificate prin atâtea şi atâtea motive. Ar trebui să ne îndrume in­telectualii. Şi voi studenţii ar trebui să ne ajutaţi.»

Conducătorii grevelor de atunci au fost, după terminarea protestului, atât de uşor daţi dispăruţi, deşi îmi aduc bine aminte de cuvintele lor (am fost pe Valea Jiului în acele zile, dintr-o coincidenţă fericită, fără a participa la manifestaţie - aveam doar 12 ani). Spuneau: «Nimeni nu se va atinge de capetele celor ce ne conduc!». Şi totuşi, aceştia au murit. Şi mai mult, Ceauşescu a fost făcut şi «Miner de onoare».

Cu toate acestea e foarte clar, că intelectualitatea şi studenţimea trebuie să se alieze cu cei care protestează. Istoria a dovedit de nenumărate ori cât de necesară este o astfel de alianţă. Dar ea nu s-a făcut la noi în anii comunismului, nici la Petroşani, nici la mani­festaţiile de la Braşov. Deşi greva de la Motru a durat aproape o lună de zile (dacă nu mă înşel) deşi manifestaţiile de la Braşov au izbucnit violent, nu s-a găsit nimeni acolo, să oprească furia mulţimii şi să pro­pună de exemplu înfiinţarea unui sindicat sau a unei alte organizaţii. Rezultatele au fost de moment, iar consecinţele crude pentru cei ce au căzut victime. Nu s-a găsit nimeni dintre ingineri, tehnicieni, muncitori să îndrume protestul, să unească forţele spre un protest organizat şi prin aceasta durabil. Se ştie că ţara are destui intelectuali, că deşi numărul adevăraţilor intelectuali, specialişti e în vertigionasă scădere, datorită condiţiilor materiale ale sistemului de pregătire şi învăţământ - şi ale sistemului de coninteresare, s-ar fi găsit persoane ce ar fi putut orienta forţele declanşate către un protest constructiv, ar fi putut susţine, fonda revendicările (celor ce s-au revoltat), în faţa armatei de specialişti de care dispune regimul. Şi totuşi nimeni, nimeni nu a intervenit în acest sens.

Oare mai e de acceptat acest mod de a trăi, în ascundere, pasivitate? Desigur, s-ar putea spune: suntem după 40 de ani de comunism forţat. Doctrina a fost clară: «dezbină şi cucereşte». Tocmai când aşteptam o Românie nouă, a venit acest potop, bravii noştri oameni au murit în puşcării, iar cei ce au rămas sunt obligaţi să tacă. Da, aşa este, însă cât timp ne mai putem dezvinovăţi cu astfel de afirmaţii? Acestea erau perfect valabile în anii '65, după ce ţara trecuse prin obsedantul deceniu. Acum însă aceste scuze îşi pierd va­labilitatea (deşi, deceniul acesta nu e mult mai puţin obsedant). Intelectualitatea şi studenţimea sunt acum în condiţia mizerabilă a supusului frustrat de elementaritatea la care ar avea în mod natural dreptul.

Exceptând pe cei ce au acceptat compromisul, este clară sărăcia şi deziluzia ce domneşte în rândul acestor categorii sociale. Umilinţa de zi cu zi în faţa celor puternici ideologic, dezgustul şi lipsa de sens datorată unui sistem de contraselecţie, dedublarea în faţa unei realităţi impuse - pe de-o parte eul ce trebuie să se supună, pe de altă parte sinele ce nu acceptă ? Şi apoi lupta extremă dintre ele, condiţia periferică în inferioritatea deciziilor, în aprecierea făcută de cei bine ancoraţi în conceptul falsificat, conflictul interior între (pe de-o parte) acceptarea unui compromis cu speranţa găsirii unei soluţii viitoare, cu speranţa păstrării integrităţii morale, a scopului vieţii, a bogăţiei interioare ce avem datoria să o păstrăm, dar şi s-o fructificăm, şi, pe de altă parte, acest aici, acest acum, ce impune nu o sinucidere inte­lectua­lă - care e într-adevăr un pericol şi o greşeală, dacă ea se înfăptuieşte - ci un sacrificiu spiritual pentru semeni, un sacrificiu imediat, în cazul nostru.

Nemaivorbind de situaţia materială subumană în care trăieşte in­telectualul şi studenţimea română, situaţie inferioară tuturor celorlalte ale diferitelor categorii. Rolul nu este nici pe departe acesta. Gândirea e puterea, viaţa, continuarea harului, supremaţia omului faţă de natură şi nu rolul de mizerie ce i se conferă în societatea noastră. Am putea spune că ne-am aflat sub trei dictaturi: cea care altă dată a stă­pâ­nit ţara din afară, a doua cea care o stăpâneşte astăzi dinăuntru, a treia, cea care e şi mai periculoasă poate, care duce la decreptitudine, la lupta firescul, cu naturalul, cu normalul, cu evidenţa. E vorba, desigur, de dictatura memoriei afectate de oroare, a inchizitoriului imaginar, a bolii, a morţii, a inerţiei, asupra refugiului, asupra interiorului. Şi acesta este desigur ultimul moment, dar şi cel mai periculos deoarece învierea e periclitată. Formele sunt vizibile oriunde: apatia, suferinţa, reducţia la nimic, inhibiţia totală, privirile goale, anchilozarea sufletească, moartea. Un univers kafkian, o crimă absolută asupra demnităţii umane, o înjugare a individului la condiţia nefastă de simplu spectator al unor realităţi asupra cărora ar avea dreptul să decidă.

E de fapt un fenomen ce se manifestă peste tot în societatea noastră. Aşa se întâmplă desigur când carnetul roşu, afilierea ideologică la dogmele unui partid întrece totul: drepturi, egalitate. O greşeală fundamentală, o negare a vieţii, a lui Dumnezeu, a omului însuşi.

Şi mai mult intelectualii sunt făcuţi adesea responsabili de afi­lierea la acest partid şi de pasivitate (până de curând, desigur, înainte de a se auzi câteva voci importante în protestul împtotriva regimului). Prin natură, intelectualitatea e înzestrată cu o capacitate peste me­die şi de aceea are şi responsabilităţi de a conduce această medie.

Se mai poate îndura umilinţa din partea acestui regim anarhic? Ce simt oare copiii voştri şi aşa destul de chinuiţi şi ei, când vă văd umiliţi, de­zi­luzionaţi? Ce lume, ce viaţă le lă­saţi lor? Uitaţi-vă la urmaşii voştri - studenţii. Cum se bucură ei de viaţa luminoasă şi prosperă a comunismului?

Prin sărăcie, dezinteres, lipsă de sens, de ţel, foamete, boală, de­gradare. Iată cât de mult ne-a costat o idee falsă, dogmatismul, faptul că am acceptat totuşi un sistem impus, apoi au venit iluzia, falsitatea, ura şi nu buna-credinţă, adevărul, dra­gostea, binele. Iar tinerii care vor purta pe umerii lor greşelile înaintaşilor, sunt încă dominaţi de ne­putinţă, groază, ruptură între două verbe fundamentale, a voi şi a putea.  

Se aşteaptă de la intelectualii români, părinţi, fraţi ai noştri pu­ţină lumină călăuzitoare şi încet se va face ziuă. Altminteni o să conti­nue greşelile hazardului. Copiii voştri aşteaptă viaţă decât le-aţi arătat-o până acum. Tinerii cred într-o altă lume. Ajutaţi-i să gă­sească. Nu rămâneţi între somn şi faptă. Căinţa şi faptelor voastre, ale tuturor vor aduce pe Hristos în preaj­mă. Vă rugăm în genunchi, vă rugăm, mai daţi-o o şansă să se nască. Aş vrea să mă adresez acum celor ce fac parte dintr-un motiv sau altul din organele puterii de stat, mai ales acelora dintre ei ce mai au o fărâmă de conştiinţă, un strop de mobilitate, o umbră măcar a auto­rităţii morale supreme, un gram de putere de a discerne între bine şi rău, între lume şi Dumnezeu, între legea pământească şi cea supremă; care mai au dincolo de întunecarea şi rigiditatea minţii o emoţie, un cuvânt propriu, un regret, o spe­ranţă. E oare atât de greu de înţeles pentru voi că slujiţi unui inamic al poporului vostru? Că ar trebui să apăraţi poporul de furie unui regim şi nu invers. Oare copiii voştri nu vă vor acuza atitudinea? În faţa pro­priului suflet, în faţa lui Dumnezeu mai puteţi sta senini şi nevinovaţi? Credeţi că totul e aici şi acum, că indiferent dacă istoria vă va pedepsi sau nu voi aţi realizat ceva în această viaţă? Poporul aşteaptă de la voi dreptate, fapt pentru care sun­teţi plătiţi de el şi nu de un regim politic. Securitatea ce voi i-o daţi, este de fapt teroarea.

Zilele până la schimbarea situaţiei politice la noi sunt numărate. Timpul unei adevărate revoluţii paşnice române e aproape. Timpul când vom refuza să mai fim sclavi, să nu mai trăim în această închisoare şi nu într-o ţară liberă, acest timp se întrevede de sufletul fiecărui sufe­rind. Lucraţi, vă rugăm, pentru a ne apăra. Legea care niciodată nu a fost absolut corectă şi care acum, la noi, a devenit din multe privinţe antilege nu vă justifică acţiunile crude, oro­rile, pasivitatea, fuga, ascunderea de realitate. Căinţa e ultima cale pentru noi, mai ales pentru voi cei fără milă. Este neîndoielnic că printre voi există încă oameni, există încă bunătate, respect, teamă de Dumnezeu, credinţă. Fiţi alături de noi, de ce obidiţi, întoarceţi-vă la credinţa cea bună, vă rugăm ca pe părinţi sau pe fraţi.
Fiţi aproapele nostru."
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română
Citeşte mai multe despre:   aici radio europa liberă

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de