Achizitorul de căpăstre de purici

Timpul îngustându-se, spaţiul amintirii se lărgeşte. Marşul final către laşii ne­văzuţi încă, la Socola, la seminar, se apro­pie. Şi mă apucă, aşa, o tristeţe, în plină petrecere: robul regretă robia când e frumoasă.

Se face mai repede seară în Amintiri. Ca-n zilele din pragul iernii. O seară grea de întâmplări. Mai departe nu va mai fi nimic, decât Nemurirea şi recunoştinţa urmaşilor.

Dar, slavă Domnului, abia intrarăm în Folticeni. La catiheţi. Mai sunt de zis... Târg năzdrăvan, iute şi inventiv, care ne-a dat atâţia oameni de vază, cu o uimitoare densitate de talent şi inteligenţă... Te şi miri cum de-au încăput. Creangă, singur, l-ar fi umplut; dacă nu Sadoveanu.

Gazda catiheţilor, Pavel Ciubotarul, este holtei. Casa, numai lăiţi şi paturi - să aibă loc toţi dascălii. El doarme pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaci, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, pie­decă, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghint, piele, aţă, hârbul de călacan, cleiu şi tot ce trebuie unui ciubotar.
Enumerare de scule cinstite care face singură, Doamne iartă-mă, cât un tropar cântat îngereşte. Dacă îl mai punem la socoteală şi pe Bodringă, moşneagul fără căpătâi, dar plin de haz, "şcoala"-i tare la toate disciplinele. Moş Bodringă mai taie lemne, aţâţă focul, aduce apă, mătură, le spune poveşti nopţi întregi, stă cu nasul în tăciuni şi le cântă din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corbăiasca, Măriuţa, Horo­dinca, Alivencile, Ţiitura, Ca la uşa cortului, hori şi alte cântece sculăţele ca acestea...

Sculăţele. Cuvânt sprinten, fără noroc n-a fost să fie. Limba are pudorile ei. Să presupunem totuşi că vorba lui Creangă s-ar fi impus. Şi că un critic fin de azi, ca Manolescu, ar fi zis, în loc de incitant - e un text sculăţel. Mă mir că ocazia i-a scăpat prietenului Regman.

Ce studiau ei acolo, când se întâmpla Catihetul să nu joace stos?
Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petsati, Două chendime, homili, până ce răguşeau ca măgarii; alţii, dintr-o suflare, spuneau cu ochii închişi cele şapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu uriaşul Goliat. Mustăciosul Davidică de la Fărcaşa, până tipărea o mămăligă, mân­tuia de spus pe de rost, repede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Fi­la­ret Scriban, împărţită în perioade, şi pro­nu­mele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:
- Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li...

Vrăjitorie curată. Curs de magie. Iad al gramaticii şi lingvisticii, a cărui osândă perpetuă e să înveţi în veci şi să nu pricepi nimic, şi faţă de care cei ce fierb în ca­zanele cu smoală - analfabeţii fără pretenţii - par nişte fericiţi.
Cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!

Şi dacă iad nu există, avem balamucul: Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeala; alţii o duceau numai într-un muget, cetind până le repea vederea; la unuia le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu... Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s-a mai dat a vede...

Cred că rigoarea stilistică, precizia gramaticală a lui Creangă, precum şi logica strânsă a naraţiei sale, se datorează acestor exerciţii stupide, la care a asistat şi pe care, cu umor, măsurându-le absurditatea, le-a practicat şi el. E şcoala sa adevărată, sau antişcoala: cercetarea, în direct, a beznei şi prostiei.

Săracul Davidică... Obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat la spete... uşor ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare... A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, peritu-le-ar numele să le peară, că au mâncat juvaier de flăcău!

Noroc cu Mirăuţă din Grumăzeşti (unde se întinde codrul care o băga în sperieţi pe Malca lui moş Nichifor). Acesta, vesel, trăgea la fit, colindând prăvăliile jidoveşti, interesându-se dacă au teacă de cosor, căpestre de purici, cuie, cumva, de la corabia lui Noe...

Autorul se uită în oglindă şi vede că de­vi­ne bărbat. Barbă, mustăţi, unse "cu său amestecat cu muc de lumânare şi alună ar­să". Nu se omoară el cu învăţatul. Şi-apoi, cât plătise? Două mierţe de orz şi do­uă de ovăz, cât se îndurase ta-su. Nu făcea, numai pentru atât, s-o lase în pace pe copila popii de la Folticenii-Vechi. Şi-apoi, şi-aşa, la o şcoală ca asta barba şi punga ajung ca să te facă să "calci a popă".

Ce ştie veselul, glumeţul de Mirăuţă (din Grumăzeşti); ce treabă are el alta decât să achiziţioneze căpestre de purici? Ce-a învăţat zburdalnicul la catiheţi, scăpând teafăr şi natural din infernul lui mi-ţi-i, ni-vi-li?... Ceva foarte important.
Creangă ne comunică:
Nu-mi e ciudă pe gândac
C-a mâncat frunza de fag,
Dar mi-e ciudă pe omidă
C-a mâncat frunza de crudă...
Tinereţile, adică. Asemeni acestui studiu bicisnic rozând viaţa fragedă a catiheţilor. Care, picată ca o nucă sub nucul verde, se usucă.
Constantin Ţoiu - România Literară, nr. 39/1989