Cel care vede...

Pe firmamentul cinematografiei strălucesc stelele regizorale, actoriceşti şi, mai spre marginea constelaţiilor, câteodată, scenariştii. Undeva spre coada aglomerărilor galactice apare şi câte un nume de operator. Totuşi, după ce vedetele şi-au statornicit personajul, după ce scenograful, machiorul, costumiera, electricienii şi-au realizat sarcinile lor, după ce regizorul a hotărât situarea în cadru, traseele mişcării, atitudinea, relaţiile cu mediul şi cu ceilalţi, un om, un singur om trebuie să execute filmarea, ceea ce rămâne pe vecie săpat în celuloid. Operatorul de imagine e acela care rosteşte ultima vorbă. Nu strigă către populaţia adunată pe platou, îi transmite doar regizorului, în surdină, că "e bine" sau "nu e bine". E "gata" sau "încă nu". Manevrează, prin comenzi si­gure, reflectoarele, blendele, girafele, cărucioarele de traveling şi altele. Se uită în soare şi în lună, în ochii actorului, la coroana copacului, în lungul drumului, departe şi aproape, apoi foarte aproape, chiar la gărgăriţa care urcă pe o foaie de lăptucă, şi creează fotograma, opera lui nepieritoare.

Acest om stă pe platou oarecum în umbră. Toată lumea îl consultă. I se cer sfaturi. I se dau sfaturi. E rugat să... E îndemnat să... I se spune, amical ori autoritar, să... El e acela care vede cel dintâi ceea ce vom privi toţi, o sută ori o mie de ani de-acum încolo. În 1951 existau patru-cinci persoane calificate, cărora le acordam preţuirea şi afecţiunea noastră. Constantin Dembinski, Ion Cosma, Ovidiu Gologan, alţi doi-trei profesionişti exemplari, începură numaidecât să înveţe ucenicii cum se ţine aparatul, cum se încarcă şi, mai cu seamă, cum trebuie să te uiţi în univers cu acest ochi negru, atât de sensibil şi eficace. Studioul "Bucureşti" a format într-un timp extrem de scurt un prim detaşament de ope­ratori destoinici. Studioul "Alexandru Sahia" a ridicat şi el, foarte iute, un regiment de tineri neobosiţi, vaj­nici călători prin coclauri, unii dintre ei dăruindu-şi apoi viaţa întreagă reportajului. Televiziunea şi-a pregătit şi ea meseriaşii ei. Acestor instituţii - studiouri specializate - şcoala superioară de cinematografie le-a trimis în valuri, prin ani, absolvenţi temeinic pregătiţi, cu har şi tragere de inimă, unii pasionaţi de lucrul lor.

În absoluta lor majoritate, aceşti cineaşti stau cu modestie în umbra astrelor principale. Vorbesc puţin, scriu foarte rar, nu prea apar în prezidiile adunărilor. Sunt înregistraţi, desigur pe generice, obţin premii speciale în competiţii, li se strânge mâna înainte şi după filmări, sunt citaţi în cronici şi dări de seamă, dar prin funcţie şi destin au parte de o situare mai marginală. Sunt mai toţi dăruiţi cu trup (care cel puţin unora li s-a deformat, cu timpul, de cărătură şi greutăţi) şi suflet (al multora plin de poezie şi lumină) artei lor, disciplinaţi, riguroşi, fără capricii, fără interes personal, fără să aştepte răsplăţi anume, călăuziţi de un principiu inebranlabil, formulat băbeşte "să iasă bine". Azi sunt zeci şi zeci, mulţi străluciţi, un corp de elită al armatei imaginilor în mişcare, ea însăşi o creaţie a timpului nostru - de ei fixat în memoria indestructibilă a filmului şi, prin el, a epocii.
Valentin Silvestru - Cinema, nr. 10/1989