Climatul afectiv al familiei

O caracteristică importantă a îmbătrânirii o constituie aşa-zisa îmbătrânire psihologică, care este delimitată de o serie de modificări psihice. Pentru cei mai puţin avizaţi, aceste modi­ficări sunt considerate ca fiind în afara normalului, ca urmare a faptului că, făcându-se abs­tracţie de procesul de îmbătrânire, schimbările psihice sunt apreciate în com­paraţie cu psihologia adultului.

Or, aşa cum vârstele precedente - co­pi­lăria, tinereţea, maturitatea - au o psihologie proprie, tot aşa vârsta a treia are propria constelaţie psihologică, de o mare varietate indivi­duală, dar diferită de cea a adultului. Pornind de la această realitate, care trebuie să fie prima treaptă de înţelegere de către anturajul familial a îmbătrânirii unui membru al său, pentru a face faţă sarcinilor de îngrijire a unui vârstnic cu tulburări psihice familia trebuie să-şi includă în bagajul de cunoştinţe câteva noţiuni generale privind bolile psihice ale bătrânului şi conduita de îngrijire.

Mai întâi, deci, nu vom pretinde vârstnicului să aibă parametrii psihologici la nivelul celor ai adultului. Vom ţine cont de "îmbătrânirea psihologică", ce este, între anumite limite, normală şi care poate include: o încetinire gene­rală a tuturor reacţiilor psiho-motorii, o scădere a capacităţii de învăţare şi de adaptare, o creştere a iritabilităţii şi labilităţii emoţionale, scăderi variabile, progresive ale văzului şi auzului, o diminuare a memoriei şi a atenţiei, în dome­niul afectiv o tendinţă la depresie, o creştere, uneori exagerată, a preocupărilor faţă de propria stare de sănătate. Pe toate acestea va trebui să le luăm aşa cum sunt, ca aspecte fireşti de îmbătrânire, ca elemente definitorii pentru o persoană în vârstă.

În alte cazuri, însă, aceste modificări depăşesc o anumită intensitate, li se asociază altele, determinând tulburări sau boli psihice care implică, pe de-o parte, apelul la medic (medicul de fami­lie, în cazuri mai dificile medicul specialist psihiatru) pentru formularea diagnosti­cului şi a conduitei terapeutice şi, pe de altă parte, mobilizarea resurselor de înţelegere, de îngrijire şi de supraveghere ale familiei, acestea din urmă esenţiale pentru menţinerea inte­grării în familie a vârstnicului.

Cercetări statistice au arătat că circa 9% din vârstnicii aflaţi la domiciliu au deficienţe psihice variabile, care-i împiedică să-şi rezolve singuri nevoile. În principal, tulburările psihice sunt generate de apariţia şi progresiunea arterosclerozei cerebrale.

Cele mai dificile probleme cu care se confruntă familia bolnavului vârstnic cu tulburări psihice sunt instabilitatea afectivă, insomniile şi agi­taţia psiho-motorie, refuzul hranei, refuzul igienei corporale, incontinenţa urinară.

Unul dintre cele mai supărătoare simptome este senzaţia de pericol iminent, de panică, declanşată de stresuri minore. Faţă de aceste tulburări, adesea toleranţa familiei scade, atât dintr-o neînţelegere a acestui sens evolutiv, cât şi dintr-o incapacitate reală de a suporta acest comportament care iese din cadrul normalului. În această situaţie, bătrânul, care nu înţelege totdeauna cauzele schimbării raporturilor sale cu familia, îşi adânceşte suferinţele, capătă o atitudine egocentrică, o tendinţă la depresie şi delir de persecuţie.

Supravieţuirea unei armoniii familiale mi­nimale depinde de capacitatea ambelor părţi de a învăţa să se accepte. Atitudinea blândă, caldă, de înţe­legere, evitarea adresării de reproşuri, încredinţarea de atribuţii şi sarcini potrivit capa­cităţilor şi puterii sunt reale re­surse te­rapeutice contribuind, nu numai la prevenirea adâncirii unor suferinţe, dar şi la ameliorarea intensităţii acestora. S-a observat că preci­pitarea unei regresii, a unei involuţii psiho-intelectuale are de multe ori între cauze o atitudine lipsită de înţelegere a familiei, o atitudine de indiferenţă sau, dimpotrivă, de persecuţie. Prin urmare, conduita anturajului familial poate acţiona fie favorabil, în sens terapeutic, fie nefavorabil, grăbind procesul de involuţie şi adâncind suferinţele.

Unele dintre suferinţele cele mai neplăcute - incontinenţa urinară, agitaţia psiho-motorie cu tendinţă la dromomanie, insomnia - pot fi parţial corectate prin măsuri simple: ducerea bolnavului la urinat periodic, ceea ce contribuie la reeducarea micţiunii, supravegherea, îm­piedicarea somnului în timpul zilei, aplicarea corectă a terapiei medicamentoase prescrise de medic.

Stările depresive la vârstnic au şi ele în mare parte o determinare psiho-socială, putând fi provocate şi adâncite, între altele, de atitudinea necorespunzătoare a familiei. Pe de altă parte, anturajul familial, conduita sa, poate contribui, împreună cu medicaţia antidepresivă prescrisă de medic, la ameliorarea sau remisiunea unei stări depresive.

În cadrul acestei conduite se înscriu: atitudinea de respect al demnităţii persoanei vârstnice, repartizarea de roluri în cadrul fa­miliei, evitarea subsolicitării, încurajarea pentru practicarea de activităţi utile şi deconectante, pentru organizarea timpului liber, pentru practicarea susţinută a exer­ciţiului fizic şi intelectual.

În general, efectele unei atitudini cores­pun­zătoare a familiei, cu o orientare afectivă fi­rească, avizată asupra modificărilor psiholo­gice şi psihice în îmbătrânire, atitudine constând în reguli simple, sunt mari şi pot influenţa atât prevenirea regresiei psihice sau ameliorarea sufe­rinţelor, cât o mai bună integrare a persoanei vârstnice suferinde în grupul familial.
Dr Constantin Bogdan - Sănătatea, nr. 3/1989