Împlinire

Se sărbătorea împlinirea a 20 de ani de la absolvirea liceului într-o şcoală gălăţeană, se striga catalogul şi fiecare, în felul său, îşi povestea în câteva minute viaţa, izbânzile ultimelor două decenii. Unii erau ingineri, medici, alţii maiştri, profesori, când diriginta a strigat: Melania Lesnic, s-a ridicat o femeie frumoasă, împlinită la trup şi toată numai strălucire.

A vorbit despre laboratorul în care lucrează, laborator central pe platforma Combinatului Siderurgic Galaţi, despre faptul că şi-a realizat visul de a avea o profesie interesantă, de a lucra în chimie şi... că e mamă a opt copii! Sărbătorirea a luat o întorsătură neaşteptată, o frenezie fără margini i-a cuprins pe toţi participanţii şi Melania, după numele soţului Corcoţoi, s-a trezit ridicată pe sus şi purtată ca un învingător. E o dovadă că cele mai tainice fibre ale noastre, care ne leagă de viaţă, sunt copiii. A avea opt, cum e şi cazul Melaniei, este o realizare de valoare, de viaţă neegalabilă. Cu atât mai mult cu cât ea şi soţul ei, Petre, maistru principal şi se­cretar de partid la un atelier din cocserie, au crescut profesional paralel cu venirea pe lume a copiilor. Când s-au căsătorit, Petre era rectificator, venit din Vaslui pe platforma siderurgică. Şi iată că, după 1970, încep aniversările, coincidenţă, multe în familia Corcoţoi legate de lunile de vară, în august în special. Melania s-a în cadrat în combinat în august, s-a că­sătorit în anul următor, apoi, în 4 au­gust 1970 se năştea  primul copil, Marian, pentru ca, în 1971, să vină pe lume Viorel, iar în 1972, în aceeaşi lună, Elena. În 1973, în iulie, s-a născut Florentina. Şi după trei ani, în aprilie 1976, familia Corcoţoi a căpătat gemeni, pe Nicolae şi Laura, pentru ca la mai puţin de 1 an să se nască Constantin, tot în vară, în iunie. Doar Alina, cea mai mică, în curând şcolăriţă, a venit pe lume în ianuarie. Şi, iată, cel mai mare, Marian, este absolvent al Liceului de mecanică fină, CTC-ist pe platforma combinatului, acum în ar­mată. Este bun la învăţătură, şi când va termina stagiul militar se va prezenta să dea examen pentru a urma o facultate la seral. Cel de-al doilea a absolvit şi el liceul, unul cu un specific deloc aparte în fami­lia Corcoţoi, cel de siderurgie, secţia mecanici de utilaj, fireşte la liceul de pe platformă. Fetele, Elena şi Florentina, sunt în clasa a X-a şi a XI-a şi s-au îndrepat una spre industrie uşoară, cealaltă spre biologie. Gemenii sunt încă la şcoala generală, ca şi Constantin, şi cel mai  mare eveniment al familiei, pe care-l trăiesc acum, este pregătirea Alinei pentru a intra în clasa I. Este cel mai mare, pentru că Alina a devenit "mascota" lor, o iubesc cu toţii şi fiecare are un buzunăraş secret în care fetiţa găseşte o surpriză.

- Spuneţi-ne, Melania Corcoţoi, cum reuşiţi să vă menţineţi atât de calmă şi frumoasă, atât de pasionată la locul de muncă atunci când aveţi grija atâtor copii, fiecare cu alte procupări, unul cântând la flaut şi urmând şcoala de artă, altul voleibalist de valoare, altul filatelist, Viorel vorbind bine engleza, şi, la un loc, toţi buni şcolari şi buni copii.
- Prin dragoste, cu dragoste poţi orice. Eu mi-am dorit mai mult decât orice pe lume copii şi cei patru fii şi patru fiice mi-au împlinit viaţa. Dar ce spun eu, mi-au dat o mare fericire. De aceea am şi reuşit ca până în clasa a VIII-a să învăţ eu însămi noi metode de predare şi să-mi ajut copiii la învăţătură. Apoi, cei mai mari au început să-i ajute pe cei mici. Eu cred că important a fost şi este ca familia noastră să fie legată prin firele nevăzute ale tandreţii şi dragostei frăţeşti. Şi apoi, există o adevărată întrecere: într-un album avem diplomele pe care le obţinem cu toţii. Ale soţului meu mai întâi, care, ajungând la categoria a VI-a, a urmat şcoala de maiştri în 1977-1980, ocupând astfel funcţia de maistru principal şi fiind şi secretar de partid la atelierul de reparaţii mecanice din uzina cocso-chimică. Apoi examenele mele de categorie şi diplomele pre­mianţilor de la şcoală ale copiilor.

- Cum trăieşte o familie cu opt copii?
- Într-un apartament cu cinci camere, şi în apropiere un altul mai mic al mamei şi tatălui meu, bunicul şi bunica ajutându-şi foarte mult nepoţii. Nu ştiu ce simt alţii, dar noi iubim cu toate forţele noastre familia noastră, cu bunic şi bunică, cu nepoţi mulţi, cu mamă şi tată tineri. Soţul meu câştigă foarte bine, eu, de asemenea, primesc lunar o indemnizaţie, pentru că am născut peste cinci copii, şi adăugaţi şi alocaţia pentru cei mici. Şi noi, eu şi soţul meu, n-am uitat că munca nu înseamnă ac­tivitate doar acolo unde îţi desfăşori pr­o­fesia, în cazul nostru, sau în cel al copiilor, şcoala, că important este să citim mult, să ne cultivăm ascultând muzică, dar să şi muncim în aer liber. Avem 800 de metri de grădină undeva în Ţiglina şi nu ne lipseşte nimic. Nici căpşuni, nici zmeu­ră, care coexistă cu dovlecei, bame, fasole, ceapă. Toate legumele şi o parte din fructele pe care le consumăm proaspete sau le conservăm de aici le luăm. Anul trecut am preparat, împreună cu mama mea şi copiii, 400 de sticle de conserve de le­gume.

O familie tradiţională? Poate, dar mai ales una în care generaţiile se întâlnesc şi comunică, şi, mai presus de toate, se iubesc, şi cine poate găsi un alt secret mai mare al fericirii omeneşti?
Aneta Dumitriu - Femeia, nr. 9/1989