x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Limba românească în filmul românesc - Cum rostim, ce rostim

0
12 Iun 2009 - 00:00

Prin profesie suntem chemaţi să slujim cu nobleţe cuvântul. "Limba noastră e un fagure de miere" - spune poetul. Cuvântul e unul din instrumentele de forţă ale artei cinematografice, el poa­te şi trebuie să aibă capacita­tea de a împlini sensul şi plastica imaginii.



Mă apropii de fieca­re dată de film cu un sentiment de sporită responsabilitate, aş­teptând întâlnirea cu o limbă ro­mânească bogată în semni­ficaţii, capabilă să conducă la apr­ofundarea trăirilor, a gân­du­rilor personajelor, nu numai în ex­presia vizua­lă, dar şi prin în­cărcătura emoţio­nală a cuv­ân­tului rostit. Adesea, scenariile sunt scrise într-un limbaj cotidian şi dorinţa de firesc poate duce la neglijarea dimensiunii poetice a cuvântului. Un exemplu pozitiv în acest sens sunt scenariile lui Titus Popovici, mostre de ceea ce înseamnă materia vie de la care un actor are nevoie să plece atunci când construieşte un erou, o lume. În continuare, după atâta timp, una din vir­tu­ţile fil­mului "Horea" cred că re­zi­dă şi în claritatea scenariului. Sunt replici memorabile prin bogăţia de sensuri, pentru cu­loa­rea epo­cii în care se petrece ac­ţiu­nea. Astfel încât ai un sentiment de impietate ca interpret, dacă nu încerci să te ridici la exigenţa literară a acestui text. Îmi revine în memorie un dialog în care Iancovici îi comunică lui Horea soarta care-l aşteaptă: "Trupul tău va fi despicat şi îngropat în patru părţi". Horea răs­punde cu seninătate: "În­seam­nă că o să am un mormânt mare. Toată Ţara Ardealului". Asemenea formulări metaforice transmit un fior dramatic anume, conţin o emoţie transfi­gurată pe care nu ai cum să o ignori, oricât ai încerca să fii de "firesc". Sunt şi alte situaţii când, din dorinţa de succes, de dra­gul efectului, uneori, în scenariile şi filmele noastre, argoul capătă preponderenţă nejustificată, limbajul "colorat" este folosit abuziv, coborând personajul, încura­jând în mod reprobabil apetenţa publicului pentru facil şi gratuit. Respectul pentru cuvânt e esenţial. E o calitate pe care am simţit-o şi în scenariile regizorului şi scriitorului Francisc Mun­tea­­nu. De asemenea, în ecra­ni­zările după scrierile lui Mircea Micu şi Mihai Stoian. O întâlnire fericită am avut cu dialogurile lui Camil Petrescu în filmul "Între oglinzi paralele". În ceea ce mă priveşte, eu sunt pentru scenaristul-scriitor. O semnă­tură de prestigiu pe generic asi­gură filmului un anume statut. Mi-aduc aminte când lucram la seria de western-uri cu ardeleni, cum pasaje, aparent simple, din textul lui Titus Popovici ne inspirau, transformân­du-se în mo­mente de maximă tensiune. Ele erau amplificate cinematogra­fic, în spiritul scenariului, de Dan Piţa, după lungi discuţii avute cu interpreţii. Este unul din puţinii regizori care practică pe platou sistemul de repetiţii ca la teatru, în procesul complex de metamorfozare a materiei literare în substanţă filmică. Ceea ce, din păcate, nu întâlnim la mulţi cineaşti.

Am asistat la plămădirea unor situa­ţii şi stări miraculoase. Acest lu­cru l-am trăit pe un plan mai am­plu şi la filmul "Dreptate în lanţuri", unde Dan Piţa era şi co-scenarist alături e Mihai Stoian. Practic, se năşteau sem­ni­ficaţii noi, plecând însă de la jaloanele iniţiale din scenariu. În acest sens înţeleg eu spiritul re-creator al regizorului şi al co­labo­ratorilor săi: operatorul, sceno­gra­ful, inginerul de sunet, compo­zi­t­orul, monteurul, acto­rii. O ur­mă­resc cu mare interes pe Leopoldina Bălănuţă în evo­luţiile sale cinemato­grafice. Pre­ţuiesc la ea faptul că niciodată nu face o dife­renţă între interpretarea replicii în teatru sau film. Vorbeşte şi joacă pur şi simplu într-o cheie de expresivitate dictată doar de adevărul şi autenticitatea stă­rilor şi trăirilor, indiferent că se află pe platoul de filmare, pe scenă, la radio sau la televiziune. Un alt exemplu de mare forţă de creaţie îl repre­zintă Gheorghe Dinică, cu o uria­şă disponibilitate în a construi chipuri umane. Se bucură de o mare popularitate şi i-ar fi la îndemână să cadă în capcana accentuării argoului, ca o moda­litate de impact cu publicul. E actorul care are o exigenţă ma­xi­mă, încât niciodată nu tran­sformă limba şi cuvântul într-un "clenci" ieftin, de atracţie comercială şi ines­tetică. Respectul pentru cuvânt în interpretarea lui devine o profesiune de credinţă.

Sigur că, în valorificarea nuan­ţării dialogului, prezenţa în timpul filmărilor a unui inginer de sunet de profesiona­litate e o garanţie. Avem artişti - tehnicieni minunaţi ca ing. A. Salamanian, Silviu Camil, Bujor Suru, Andrei Papp sau mai tine­rii Sotir Caragaţă şi Horea Mu­r­gu - care sunt nişte ade­văraţi regizori de studio, cu o "ureche" ce vibrează la cele mai rafinate nuanţe ale cuvântului. La fel de deter­minant este partenerul de dialog. E foarte important ca el să consoneze cu tine, să îm­păr­tă­ş­ească acelaşi punct de vedere, altfel textul îşi pierde din virtuţile lui. O capacitate fascinantă de a te stimula în dialog avea Toma Caragiu. Eram la primele mele experienţe cinematografice şi am să-i fiu întotdeauna recunoscător pentru felul în care a ştiut să-mi ofere şansa de a-i fi un posibil parte­ner. Eram timorat de personalitatea lui covâr­şi­toare. Cele câ­te­va cuvinte pe care mi le-a spus într-o sală postsincron sunt şi astăzi veritabile lecţii pentru mine. O bună perioadă din existenţa mea artistică am fost tri­butar principiului că filmul înseamnă puţin altceva decât teatrul şi, atunci, cu bună ştiinţă, încercam să mă adaptez unei forme de creaţie care în accepţia mea de atunci era diferită. Din teama de a nu "poetiza" replica am făcut, poate, greşeala de a nu-i pune în valoare toată expresivitatea. Cu timpul, am ajuns la cred­inţa că în film, ca şi în teatru, esenţial este să ai norocul să poţi comunica printr-o autentică limbă românească, acea poetică limbă "ca un fagure de miere".
Ovidiu Iuliu Moldovan - Cinema, nr. 6/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de