x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pământ şi sticlă la Fărcaşa

0
24 Dec 2008 - 00:00

La Fărcaşa se ajunge nu greu, dar rar. Satul e aruncat undeva, pe malul stâng al Someşului, între Zalău şi Baia Mare. Cu totul, sunt 460 de fumuri, dar numărătoarea ţine doar de tradiţie, se referă la vechile familii, care acum s-au răsfirat pe arborele generaţiilor, în grădini apărând cu timpul tot mai multe case, şi-n case tot mai multe camere, fiecare cu "fumul" ei, întrucât fărcăşenilor dintotdeauna le-a plăcut să-şi facă viaţa frumoasă şi traiul tihnit.



Liniştea locurilor, calmul imperturbabil al coli­nelor, izolarea de lume le-au dat o anume robusteţe sufletească, o sănătate interioară, i-au făcut să-şi găsească un ritm al lor, ce bate mereu cadenţa ambiţiei de prosperitate şi bunăstare, ca un metronom pornit de generaţii prin arcuirea braţelor şi isteţimea minţii. Aici legile nescrise ale bunului-simţ ţărănesc sunt păstrate cu sfinţenie, alcătuind matca de vigoare şi sănătate sufletească a unei aşezări în care nimic nu există mai presus decât munca şi cinstea. Toţi îi cunosc pe toţi şi fiecare îl ştie pe fiecare, astfel încât nu există mai mare ruşine, după cum nu există nici mai mare mândrie, decât aceea de a te şti mereu în ochii vecinilor, ai neamurilor sau ai bătrânilor satului. Este filtrul de mare acurateţe morală pe care nici Grigore Maxim nu l-a putut evita, punându-şi-l în faţa a tot ceea ce a făcut din ’74 încoace, de când este preşedintele CAP-ului. Înaintea lui, timp de 12 ani fuseseră şapte preşedinţi, dar treburile marii familii nu mergeau pe măsura ambiţiilor localnicilor. L-au încercat şi pe el şi n-au dat greş, pentru că acum, cel mai mic dintre cei nouă copii ai ţăra­nului Pintea Maxim are 47 de ani arată cam de 37, dar munceşte şi simte ca la 27. Oamenii îl iubesc pentru că a făcut ordine în gospodărie, a gândit mai bine fiecare palmă de loc, a mărit "arabilul" făcând curbe de nivel pe pante, a crescut zootehnia, toate acestea ducând, una lângă alta, la câştiguri mai bune. Dar "beculeţele" de isteţime ale lui Grigore Maxim au sclipit şi mai intens în iarna asta, întrucât, pe 26 noiembrie 1988, CAP Fărcaşa a trăit un eveniment la fel de important ca înfiinţarea: unificarea cu CAP Tămaia. Contopirea celor două cooperative agricole de producţie s-a produs în spiritul recentelor documente de partid, care prevăd întărirea proprietăţii socialiste şi cooperatiste în cadrul unor unităţi pu­ternice, complexe şi diversificate, iar fărcăşenii n-au aşteptat prea mult ca să treacă la treabă. Asta pentru că ei tânjeau după terenul din lunca Someşului – care ţinea de Tămaia, după cum şi tămăienii se văitau că n-au colinele cu pajişti şi pomi fructiferi ale Fărcaşei. Acum, toţi au de toate, şi deal, şi câmpie, culturile se pot roti mai ştiinţific, solele, fiind mai întinse, se pot prelucra mai uşor, recoltele, fiind mai complementare, pot mulţumi şi pe unii, şi pe alţii. Erau gândurile de iarnă ale lui Gri­gore Maxim şi-ale colegului său, preşedintele de la Tămaia, Gheor­ghe Bujecan, "om de treabă, bun gospodar, de 19 ani în fruntea CAP-ului, aflat acum în prag de pensie" – şi pentru toate acestea pus în fruntea cooperativei unificate, dar avându-l "mâna dreaptă" pe inepuizabilul şi tenacele Grigore Maxim.

Dar nu numai agricultura este focul continu al satului Fărcaşa. Între cele 460 de "fumuri" de aici există unul în jurul căruia gravitează toate celelalte: fumul cuptorului de la Secţia de sticlărie a întreprinderii "Faimar" din Baia Mare. Poveste acestei secţii nu este prea complicată, fiind, până la urmă, tot rodul dorinţei fărcăşenilor de a munci mai mult pentru a trăi mai bine. La început, ei treceau dealul la Poiana Codrului, unde există o veche fabrică de sticlă. Acolo, mai ales cei tineri, puteau învăţa o meserie şi câştiga un ban bun. Dar pierdeau timpul cu drumul, şi-ajungeau greu acasă ca să-şi lucreze câmpul. Atunci s-au gândit să-şi facă un atelier de sticlărie în sat, printre întemeietori fiind mai vârs­tnicul ("bătrân" nu-i place să i se spună, pentru că nici nu arată) Gheorghe Mereuţ. Era în 1973 când atelierul a prins viaţă, fiind subordonat succesiv mai multor unităţi cu profil cât de cât asemănător. Din 1978, atelierul trece din perioada "manufacturieră" în cea a producţiei industriale mo­derne, pentru că tânărul şi noul, pe atunci, director al "Faimar"-ului, inginerul Mircea Chirilă, nu se împacă decât cu tot ceea ce este conectat la viitor. Preia atelierul din Fărcaşa şi-l transformă, nu atât pe hârtie, cât mai ales în conţinutul său organizatoric şi productiv, într-o modernă secţie de sticlărie. "Bătrânul" pionier al sticlăriei în Fărcaşa, Gheorghe Mereuţ, simte că la vremuri noi vin oameni noi şi că fostul atelier în care asudase atâţia ani începe să respire o viaţă nouă. Feciorul cel mare, Aurel, mai calm şi mai răbdător, trece la gravură; cel mic, tot Gheorghe, maistru mecanic din ’74, începe să aibă tot mai mult de lucru la întreţinere, mecanizare, SDV-istică şi pregătirea fabricaţiei. Tinerii satului nu mai trec dealul, la Poiana Codrului, şi de la şcoli vin direct în sat, pentru că secţia ia anploare, sub voltajul înalt al "Faimar"-ului, care începe să fie distinsă an de an cu "Ordinul Muncii" clasa I.

La Fărcaşa se ajunge nu greu, dar rar – şi asta pentru că directorul Mircea Chirilă a format aici un colectiv de tineri, vreo 400 la număr, pentru care fabricarea sticlei nu este numai o muncă, ci şi o plăcere, o pasiune şi-un mod de a "petrece" timpul în aşteptarea sau între lucrările câmpului. Şef de secţie a fost adus un tânăr, Nicolae Argintaru, absolvent de la Timişoara chiar al secţiei de sticlaţi şi compuşi oxidici. Soţia sa, Ileana, e din Cămârzana ("Cămara zânelor", cum se alintă ei), de lângă Negreşti-Oaş. Fuseseră repartizaţi în cruciş: gorjea­nul Nicolae la Baia Mare şi oşeanca Ileana la Târgu-Jiu. După un an şi-au întregit familia aici, pentru că aici a vrut soţul, nimeni nemaiconsiderându-l acum, după şapte ani de muncă, altceva decât maramureşean get-beget. Numai că lui Nicolae Argintaru  i-a rămas intact temperamentul sudic, şi-a vrut să facă din secţia Fărcaşa nimic altceva decât ceea ce este – o unitate de frunte a "Faimar"-ului şi-un loc de mare mândrie a sătenilor.

Secţia fabrică 3.000 de produse pe zi, cheltuind doar 170 lei pentru 1.000 lei producţie-marfă. Asta întrucât nisipul este la Dorohoi, soda de la Ocna Mureş şi calcarul de la Vaşcău în combinaţii chimice ciudate, transformându-se prin arta şi meseria fărcăşenilor în produse de sticlă albă sau ruginie, care încep deja să-şi facă loc între mărcile de renume ale unor asemenea obiecte. Argintaru mi-a vorbit despre artă şi meserie cu argumentul inginerului, nu neapărat al îndrăgostitului de frumos: "Un kilogram de sticlă albă valorează 30 de lei, dar unul de sticlă gravată, de 10 ori mai mult; gravorul, arta şi meseria lui dau valoare fiecărui obiect". Fabricarea unui pahar, transformarea unui bulgăre de sticlă topită în cunoscutul obiect bun de dus la gură durează un minut, răs­timp în care trebuiesc la el şapte oameni, care fac tot atâtea ope­raţiuni distincte după un algoritm al mişcărilor care sugerează robotica.

Preocuparea imediată a secţiei este construirea a două staţii-pilot pentru recuperarea cioburilor de sticlă neagră şi fumurie. Vom percepe, cât de cât, ce venituri vor aduce acestea dacă vom şti că 1 kg de cioburi valorează 35 de bani, iar unul de sticlă prelucrată din respectivele cioburi, 40 lei. Totul se face aici sub semnul eficienţei, pentru că localnicii sunt ei înşişi buni gospodari, şi nu concep ca secţia să meargă în pierdere din moment ce nici în propriile gospodării nu poate fi vorba de aşa ceva. Inginerul Argintaru îmi explica imensul avantaj că toţi lucrătorii sunt localnici: gradul de disciplină este mult mai mare, fiecăruia findu-i ruşine să muncească prost sub ochii veci­nului sau al rudelor. Gheorghe Pop, maistru la gravură, este respon­sabilul formei finale, pentru care trudesc aproape numai femei, dar gândul lui de bine e mai întâi pentru cei de la suflătorie, pentru Duma Gheorghe, Cârţ Gheorghe, Ciurdaş Lucian, Boloş Maria, pentru toţi cei care pornesc drumul paharului de la un simplu boţ de sticlă fierbinte până la rafinatele crestături care-l împodobesc prin vitrine.

Morala unei zile de muncă la Fărcaşa este una pilduitoare pentru starea de spirit întâlnită în mai toate localităţile ţării care încep să-şi deschidă ferestrele către urbanitate şi civilizaţie: aici se conturează o primă generaţie industrială, dar una care munceşte temeinic pentru că aşa a învăţat de acasă, de la munca câmpului, spre care şi acum se întorc, ca spre un izvor nesecat de vitalitate şi bunăstare.

În termeni pretenţioşi, am putea spune că, la Fărcaşa, în acest sătuc izolat de pe malul stâng al Someşului, industria şi agricultura coexistă. Explicându-i cam ce-am vrut să zic cu asta, sfătosul moş Mereuţă, ca un paznic de far, atent mereu la ceea ce fac şi colo şi colo feciorii lui, se dumireşte c-ar fi vorba de două treburi distincte , şi nu cum credea el, că e acelaşi lucru, un aliaj de muncă şi cinste, contopit în felul de a fi al fărcăşenilor, care lucrează la fel de bine pământul şi sticla, pentru că din asta îşi înalţă casele lor frumoase şi-şi trăiesc viaţa lor fără griji.
Octavian Ştireanu
"Flacăra", 13 ianuarie 1989

Citeşte mai multe despre:   sticlă,   articolul zilei,   fărcaşa

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de