Taţi datornici

Ce frumos e când doi oameni care se iubesc hotărăsc să-şi unească destinele, la bine şi la rău, începând să construiască un cămin, o familie, desă­vâr­şindu-se şi împlinindu-se fiecare în parte, suind împreună un drum de muncă şi de speranţă. Şi ce trist este atunci când un cuplu se des­tramă, pornind fiecare încotro vede cu ochii, spre un viitor, adesea imprevizibil, lup­tând cu amărăciunea, cu re­gre­tele, cu singurătatea... O des­păr­ţire însă e cu atât mai tragică cu cât ea se răsfrânge şi asupra co­piilor, in­diferent de vârstă, des­părţirea părinţilor îi afec­tează profund, le marchează ireme­dia­bil copil­ă­ria. În scrisorile pe care le primim la redacţie am întâlnit cazuri dure­roase, aşternute pe hârtie prin­tre lacrimi, de către soţi care ne-au solicitat ajutorul pentru îm­păcare sau pentru încre­dinţarea copiilor, de că­tre copii care, ajunşi la vârsta dis­cernă­mântului, ne povestesc neca­zu­rile şi tristeţile lor, pricinuite de părinţii care, depărţiţi fiind, îşi dispută la nesfârşit co­piii sau îi influenţează împotriva celui "vi­novat", ascun­zându-i când sunt vizitaţi sau ademenindu-i cu di­verse recompense pentru dovezi de fidelitate unilate­rală.

Deosebit de impresionante sunt însă scrisorile care descriu abandonul făţiş şi total la care recurg unii foşti capi de familie. Fie că se despart legal, fie că există numai o hotărâre jude­cătorească de încredinţare de minori sau fug, pur şi simplu, din familie, aceşti taţi dezertează ruşinos de la calitatea şi obli­gaţiile de părinte. Astfel, îşi nă­păstuiesc copiii de două ori: o dată, lipsindu-i de ocrotirea, supravegherea şi dragostea lor şi, încă o dată, necontribuind cu nici un leu, cum se spune, la creşterea acestora, sfidând legile scrise şi nescrise ale societăţii, ale omeniei. Avem câteva exemple concrete la înde­mână: Florin A. şi Tudor C.V. Din Bucureşti, Vasile P. Dintr-o co­mună suceveană, Gheor­ghe P. Din Braşov, oameni care au ajuns să fie căutaţi cu Miliţia pentru a li se aminti că au nişte obligaţii faţă de copiii pe care i-au adus pe lume! Ce este mai ruşinos decât să ajungi să-ţi iei un angajament scris că vei trimite bani acasă pentru pâinea şi laptele copiilor, pentru hăinuţe şi jucării?... Unii dintre aceşti oa­meni continuă să înca­seze alo­caţia de stat pentru copii şi s-o folosească în scopuri personale, uitând că aceşti bani nu li se cuvin, nu sunt un cadou pe care li-l face lunar societatea, ci ei au o destinaţie precisă, în­scri­să în principiile umaniste ale po­liticii ţării noastre. Alţii, oploşiţi de­parte de fostul cămin, neştiuţi de nimeni, pe-acolo pe unde se află la lucru, nu-şi declară fostul loc de muncă, pentru a nu se trezi cu hotărârea judecăto­rească de plată a pensiei alimentare pentru copii. Când sunt depistaţi, o iau brusc la picior spre alte locuri şi, tot aşa, azi aici, mâine în altă parte, timpul trece, copiii cresc şi problemele "se rezolvă". Ba unii au pretenţii la anii neputinţei să aştepte şi să primească ajutor din partea copiilor pe care i-au abandonat atunci când aveau mai multă nevoie de sprijin şi iubire...

O mamă va face întotdeauna tot ce-i stă în putere pentru a-şi creşte copiii, oricât de greu i-ar fi, va şti să facă orice sacrificiu ima­ginabil, se va da mereu la o parte, alegând între o rochie pentru ea şi o jucărie pe care copilul şi-o doreşte nespus, jucăria. E însă cinstit să facă acest lucru, în timp ce tatăl dezertor nu contribuie luni sau ani de zile cu nimic? Un astfel de "tată" nu se întreabă el niciodată: Oare copiii mei, care încep şcoala luna asta, au uniforme noi, rechizite, pantofiori, ca să nu se uite la ceilalţi copii cu jind şi cu tristeţe? Oare au ce le trebuie că, uite, vine iarna în curând? Nu-i tresare inima când vede pe stradă copii de vârsta copiilor lui, pe care i-a părăsit şi năpăstuit, nu simte nevoia să-i mângâie pe creştet şi să-i întrebe cu duioşie părintească: "Ce mai faci, tu, măi, copilule?"...

...Stimate cititoare şi stimaţi cititori, să fim atenţi în jurul nostru la cei care vin de-aiurea, ce par a nu avea nici un trecut, care se codesc să răspundă la între­bările fireşti, care se uită furiş peste umăr, care nu scriu şi nu primesc scrisori, care trăiesc nu­mai pentru ei. Precis, printre aceştia se strecoară şi taţii fugari, oamenii care şi-au abandonat o dată cu pruncii şi omenia. Să-i ajutăm să se dezmeticească, să-i trezim la realitate. Pentru că e posibil ca unii dintre ei să ne şi mulţu­mească, recunoscători, că le-am arătat din nou calea spre casă, ca unor fiinţe rătăcite, doar, în desişul încâlcit al vieţii lor. Merită să încercăm!
Cristina Bălteanu - Femeia, nr. 9/1989