Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe coridor, în drum spre salon, chipul poartă pecetea unei acute îngrijorări. Imediat ce deschide uşa însă, faţa i se luminează şi privirile stăruie, încurajatoare, asupra fiecărui bolnav. Unii dintre ei nu pot să vorbească sau să se mişte, alţii se zbat între viaţă şi moarte, dar toţi cei care o văd sau o simt în preajmă îi caută, parcă, în ochi, răspunsul la întrebarea capitală: "Scap? Oare o să mai trăiesc?". Şi irizarea optimistă din ei, spune: "Da, trăieşti. Nu te lăsăm noi să mori". Speranţa accelerează sângele în artere şi îl ajută pe om în lupta cu infinitul. Fiindcă cei ajunşi la reanimare, adică în secţia anestezie-terapie intensivă, au nevoie, mai mult ca de orice, de nădejdea supremă că vor trăi. Şi ea poate veni, în primul rând, de la medic. În cazul de faţă, de la dr Constanţa Constantinescu, şefa secţiei anestezie-terapie intensivă a Spitalului judeţean Constanţa. A simţit o vocaţie ieşită din comun pentru medicină? Nu! În şcoală dovedise un talent cu totul deosebit la desen. I se prevedea chiar o carieră strălucită în pictură. Harul trecea însă graniţa penelului şi a şevaletului, stăruind şi asupra foii de hârtie, îi plăcea să scrie poveştiri pentru copii. De ce a dat la medicină? Pentru că-i plăcea menirea medicului, aceea de a se afla în slujba vieţii, a sănătăţii omului. Examentul a fost, ca totdeauna, exigent, însă a reuşit. Avea numai 17 ani. După ce a terminat, deşi absolvise cu o medie foarte mare, şi putea alege alte locuri, a cerut Dobrogea, unde se născuse, deşi părinţii se mutaseră demult de acolo. Aşa a ajuns pe lângă Negru Vodă, la Bărăganu, medic de circă, unde s-a căsătorit şi unde au venit apoi pe lume copiii, fata şi băiatul. A dat, între timp, şi concurs pentru un post de medic ATI, adică anestezie-terapie intensivă, a făcut un an secundariat la Bucureşti, şi iat-o la Spitalul din Constanţa, într-o specialitate şi ea, în structura sa modernă, nouă. De fapt, era singurul medic pe acest profil la vremea aceea, şi a trebuit să ia totul de la zero: nu exista cabinet, nu existau saloane. Nici urmă de vreun aparat. Asta era în 1962.
A trecut ceva vreme, nu-i pare rău de nimic, pentru că profesia a însemnat, la început, apostolat, iar acum se poate mândri cu faptul că Spitalul din Constanţa are una dintre cele mai moderne şi mai bine utilate secţii ATI din ţară, în care lucrează un grup de medici foarte buni. Oho, a pornit totul doar ea şi o asistentă medicală, Biţa Dinu, soră-şefă acum, la chirurgie. Şi ce specialitate şi-a ales! Ştie ea, lumea din afară, ce înseamnă ATI? Mai bine să nu ştie! Fiindcă reprezintă momentul în care omul se află cel mai aproape de moarte şi trebuie tras înapoi. Sau se află pe masa de operaţie. Momente, vasăzică, limită. Care cer solicitare maximă, decizii rapide, stăpânire de sine, curaj. "Uneori, zice, n-ai la dispoziţie decât un minut, sau chiar secunde, de ele depinde viaţa bolnavului, nu trebuie, n-ai voie să le pierzi. Un medic anestezist trebuie să aibă reflexe bine formate, calm, răbdare şi o mare iubire de oameni. Şi forţă. Nu e chiar uşor lucru să ai, o viaţă întreagă, sub ochi şi sub mână, numai cazuri grave şi urgente. Se lucrează, de obicei, mereu sub tensiune, sub presiunea timpului, care se cere şi el învins... Dar ce satisfacţie imensă atunci când contribui, efectiv, la salvarea unei vieţi! Nu se poate compara cu nimic." Într-adevăr, este o specialitate mai aspră, în sensul că omul ajuns aici este, îndeobşte, în situaţie gravă. Sau imediat după operaţie, când trebuie să-i fie vegheată revenirea. Care nu se desfăşoară nici ea, întotdeauna, fără riscuri. Anestezistul se află mereu în stare de alertă, poate fi chemat oricând, întrucât astăzi nu mai este de conceput o intervenţie chirugicală fără sprijinul său. Să nu se uite, medicii chirurgi sunt cel puţin doi, dar anestezistul se află întotdeauna singur la masa de operaţie. Şi când toate privirile se ridică spre el, nu numai că trebuie să decidă şi să acţioneze singur, în situaţii limită, dar n-are nici cu cine se consulta. Răspunderea lui umană şi profesională este imensă. N-are, se înţelege, nici acasă linişte: "Mă trezesc uneori noaptea după câte o operaţie dificilă sau când am un caz grav: mă îmbrac şi plec, trebuie să-l văd. Aceasta îmi este menirea, şi mi-am ales-o singură".
S-a convins că în această profesie nu se poate lucra de unul singur, aici valoroasă trebuie să fie echipa, şi-a strâns în jur un colectiv mic, dar de oameni destoinici, dăruiţi trup şi suflet nobilei misuni de medic. Şi nu orice fel de medic, ci unul care să tragă mereu de barca lui Caron, spre a-l reda pe om vieţii. O viaţă trăită mereu altfel, şi într-o continuă tensiune, nu lasă urme? Poate că lasă, dar: "Aţi văzut vreodată zâmbetul unui om scăpat cu viaţă? Nu se poate asemui cu nimic. Poate doar cu florile". De ce cu florile? Fiindcă poartă în ele misterul unuia din marile adevăruri ale vieţii. "Acela al binelui suprem şi al purităţii fără asemănare. Iubesc imens florile". Nici nu s-ar putea altfel, pentru că iubeşte viaţa. Şi îi iubeşte pe oameni. Şi acestei iubiri i-a închinat destinul ei şi tot ce a putut ea să însemne în acest destin. A ars şi arde ca o flacără, pentru oameni.
Vasile Tincu - Femeia nr. 9/1989
