Un "jurnal de actualităţi"

Pentru Ştefan Dinică, prozator originar din Siliştea-Gumeşti, opţi­unea pentru viaţa la ţară intră cumva în ordinea lucrurilor fireşti. Memoria "glasului dintâi" e de altminteri atât de puternică, încât, la mai bine de un sfert de veac de la "plecarea din sat" a autorului, rostirea lui epică are o prospeţime şi o fidelitate ce ar impresiona pe dialectologi (...). Distincţia între vocea "cultă", auctorială, şi aceea "neşlefuită", înregistrată în "priză directă" a eroilor săi e practic ine­xistentă. Naratorul (pe care de această dată îl putem identifica, fără teama de a greşi, cu autorul) vorbeşte aidoma celorlalte personaje, fără ca prin aceasta să cadă în pitorescul şi anecdotica lui Ion Dragoslav şi Marin Iovescu. Şi, mai ales, fără a le împrumuta subiectele. Ca şi pentru ilustrul său consătean, pentru Ştefan Dinică "timpul nu mai are răbdare". Dar nu numai timpul, ci şi scrisul, mărturisirea. Din a treia carte, "Musafirul", se vede mai limpede decât din celelalte două, "Rude de gradul unu" şi "Linia de sosire", că romancierul nu vrea să profite de efectul distanţării. El scrie aşadar despre realitatea imediată şi chiar dacă retroproiecţiile nu lipsesc din volumele sale, rostul lor e de a justifica prezentul, de a-l face mai repede inteligibil. Nici prozatorul, nici eroii săi nu se pierd în amintiri, nu pleacă în căutarea timpului pierdut, ci-l explorează cu o privire lacomă, scrutătoare pe cel în care îşi desfăşoară acum existenţa. Este exact ceea ce i se întâmplă protagonistului ultimului roman, "Musafirul", Sache Vizitiu, căruia Ştefan Dinică îi conferă o valoare simbolică. Încercând o decodare operativă, musafirul ar fi întruparea acelei categorii de ţărani, care cu mai bine de un pătrar de veac în urmă au adoptat "boicotul" citadin, părăsind satul, pentru că nu înţelegeau timpul nou ce se prăvălea peste ei. Reîntorşi periodic la matcă, în vizite din care nu este exclus fiorul unei nostalgii, ei filmează cu aparentă indiferenţă schimbările, apropiindu-se pas cu pas de orizonturile înţelegerii. Retras la pensie, Sache Vizitiu recâştigă o lume şi, fireşte, un statut, acela de ţăran. Reintegrarea lui oferă, în fond, intriga întregului roman, care propune o altă legătură cu pământul decât aceea tradiţională. O dată ştearsă (nu de tot!) drama proprietăţii, ţăranul se reîntoarce la pămân ca la un ritual sempitern. Ritualizarea existenţei nu presupune însă nimic anacronic. Satul are şcoală "nouă", bufet "nou", dispensar, case cu alură de vile cochete (e, desigur, un salt-tip ce nu mai are nevoie de vreun nume şi prozato­rul­ nici nu i-l mai acordă!), televizoare, maşini ş.a.m.d., adică aproape toate atri­bu­tele confortului şi ale standardizării. Dezorientată o vreme, umani­ta­tea lui află un alt echilibru, la care concurează şi preşedintele "ceape"-ului, energicul Răşchitor N. Luca, profesorii Viorel Ulmu şi Agripina Spălăţelu (între care se naşte o idilă nelipsită de fru­mu­se­ţe), mucalitul Sande al lui Ţâţână, primarul Ioniţă Modan. Ca un cineast (în treacăt fie zis, "Musafirul" e un roman prin exc­elenţă cine­ma­tografic, care ar merita atenţia regizorilor şi sce­na­riş­ti­lor), prozatorul îşi filmează eroii în stilul jurnalelor de actualităţi, dar surprinde şi farmecul unor gesturi necontrolate. În clipe de ne­ho­tă­râre, cutare erou se scarpină cu codirişca între omoplaţi sau îşi şterge cu mişcări mecanice borurile umezite ale pălăriei. Acelaşi îşi îmbracă alene costumul cu dungi, "de oraş", dar încalţă san­­dale romane pe piciorul gol; încă unul, acum intelectual, îşi târ­­şâie picioarele prin praf, ca într-un ecou al unei copilării prelungite. Atenţia pentru deta­liul ce indică tranziţia de mentalităţi produce no­ta­bile efecte. Domniţa, profesoară provenită din ţărani, înnoată prin bal­­tă, ferindu-şi ochii rimelaţi, cutare funcţionar agricol, dar is­co­deşte lumea din spatele perdelei cu o curiozitate lacomă, ce aminteşte de Savista lui Rebreanu (...). Ştefan Dinică a scris un roman al adaptării lumii ţărăneşti la ritmurile şi frământările vieţii moderne.
Ioan Adam, România literară, nr. 48/1989