x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Din arhiva Ministerului de Externe Psihoza sistematizării

Psihoza sistematizării

14 Feb 2009   •   00:00

Istoricul şi diplomatul Jean-Marie Le Breton era în 1989 ambasadorul Franţei în România. A fost unul dintre cei mai activi diplomaţi străini în susţinerea disidenţilor din România şi totodată un fin observator şi analist al politicii lui Ceauşescu şi efectelor sale.



După încheierea mandatului de ambasador la Bucureşti a scris cartea "La fin de Ceauşescu: histoire d’une révolution", apărută în Franţa la Editura L’Harmattan. Reproducem din traducerea ei în limba română un pasaj în care sunt prezentate ravagiile sistematizării:

"Sistematizarea, ale cărei ravagii aveam să le observ în timpul şederii mele în România, era fără îndoială, împreună cu Securitatea, ceea ce a contribuit cel mai mult la instaurarea în România şi în spiritul fiecărui român a unui climat de psihoză, mergând până la un nivel încă neatins.

La origine, sistematizarea, în accepţia româneasă, co­respundea unui amestec de urbanism şi de raţionalizare, concept care se regăseşte şi în proiectele de urbanism din perioada interbelică. Regele Carol, preocupat de dezvoltarea capitalei sale, ceruse elaborarea unui plan director care prevedea străpungerea de artere noi sau deschiderea de noi degajamente. În principiu, sistematizarea răspundea unor nevoi ale oraşului.

Aplicarea ei de Ceauşescu a făcut odios cuvântul însuşi. Un fel de precariate generale părea că loveşte toate lo­cu­in­ţe­le din Bucureşti. Chiar cei care se lăudau că au ca ve­cini oameni puternici ai regimului nu erau la adăpost de de­molare. În cursul inspecţiilor în sit, Ceauşescu, urbanist-şef al ţării şi, mai ales, al Bucureştiului, arăta, cu un gest al mâinii, imobilele ce aveau a fi dărâmate. Uneori, aceste hotărâri nu erau lipsite de o oarecare logică. Alteori însă, ele nu aveau alt temei decât voinţa despotului. Românii, gata oricând la ironie, pretindeau că, uneori, un simplu gest anodin al lui Ceauşescu, de pildă, spre a alunga o viespe, era greşit interpretat şi că imobilul sacrificat nu era cel pe care-l avea în vedere. Era vorba de un proces efectiv diabolic, care proceda prin sacade, fără notificare prealabilă, fără plan stabilit, fără termene.

Cei expulzaţi erau într-adevăr cazaţi, dar în cartiere mărginaşe. Nu ştiau cum se va face ex­pul­za­rea lor. O mărturie în acest sens o consti­tuie apelul telefonic pe care l-am primit în plină iarnă, din partea cuiva care locuia la etajul II al unui imobil de pe cheiul Dâm­bo­viţei. Mă informa că demolatorii s-au apucat de lucru la etajul de deasupra lui şi că el însuşi trebuie să-şi mute lucrurile cu roaba. Mă implora să fac cunoscut cazul său în Occident. M-am dus imediat la faţa locului. Etajul II era în curs de dărâmare. Omul meu se găsea, oare, în grupul celor expul­zaţi pe care îi zăream? Poliţia exer­ci­ta o pază straşnică.

Tema demolărilor şi a expul­ză­ri­lor alimenta conversaţiile, dar mai ales îngrijorarea celor vizaţi. Câteodată aşteptarea se prelun­gea. Am fost de mai multe ori în vizită la unul dintre prietenii noş­tri care locuia într-o casă delicioa­să, în vecinătatea palatului pe care-l edifica Cea­u­şes­cu, casa fiind deci ame­ninţată cu dărâmarea; demolatorii se găseau deja în fundul gră­di­nii sale. A avut norocul ca dictatorul să cadă înainte de a-şi fi putut finaliza proiectele. Pentru o casă salvată, câte altele au fost distruse! În 1989, construcţia unui ansamblu de blo­curi din Piaţa Victoriei dusese la de­mo­larea unor frumoase case bur­gheze. Altele păreau a fi fost salvate. Se efectuau chiar lu­crări de restaurare, apoi, peste noapte, începea demolarea. Nici un plan nu părea să stea la baza acestor dărâmări, deşi au fost foarte nu­me­roa­se în centrul ora­şu­lui, unde ur­ma să fie înălţat ceea ce se numea Centrul Civic.

Când aduceam vorba de "siste­ma­tizare" în faţa oficialităţilor, ele nu pregetau să-mi răspundă evo­când opera lui Haussmann. Ceea ce nu era bineînţeles cinstit, dar mesajul era clar: "Suntem la noi acasă şi putem face ce ne pla­ce". Trebuie spus că mulţi, mai cu seamă dintre emigranţi, au dra­ma­tizat excesiv situaţia. Multe din­tre casele dă­râ­ma­te nu prezentau vreun real in­teres istoric sau ar­tistic, şi cu atât mai puţin un ni­vel de construcţie şi de confort care să fi justificat păs­tra­rea lor. To­tuşi, aceste case individu­ale mo­deste dădeau Bucureştiului un spe­cific şi o originalitate total al­te­rate de clădirile din Centrul Ci­­vic. An­sam­blul nu era lipsit de far­­mec. Cir­culaţia cu automobilul nu era uşoa­ră, condiţiile de igienă nu erau faimoase, dar era totuşi ve­chi­ul Bucureşti. Apoi, dă­râ­ma­rea Mă­năs­tirii Văcăreşti, unul dintre mo­­nu­mentele frumoase ale ora­şu­­lui, a constituit o greşeală de ne­ier­tat; de­montat, piatră cu pia­tră, este păs­trat actualmente în curtea unei mă­năstiri din preajma Bu­cu­reş­tiului.

Văcăreştiul dispăruse înaintea sosirii mele. Dar am fost martorul distrugerii Bisericii Sfânta Vineri. Prin ea însăşi, biserica nu avea o mare valoare estetică. Era însă un lăcaş unde veneau să se închine foarte mulţi oameni simpli. Eram câţiva care supravegheam zona, fiindcă dărâmările din jur erau în toi şi se zvonea că şi biserica avea să fie doborâtă în curând. Se spu­nea că enoriaşii îi făcuse pe demolatori să dea înapoi. Înş­ti­in­ţat într-o seară de apropiata ei distru­gere, am decis să merg să văd ce se în­tâm­plă chiar a doua zi. Nu am mai găsit biserica, dărâmăturile fuse­­se­ră curăţate şi orice urmă dispăruse.
Probă vie că nu exista nici o re­gulă în materie, o altă biserică a fost salvată, deplasată pe şine, cu mare cheltuială, pe câţiva zeci de metri, pentru a facilita des­chi­de­rea unei axe de degajament.

Ambasada este situată în inima oraşului, în zona bulevardelor, dar într-un cartier cu străduţe, unde se învecinează palate, mari case bur­gheze de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea şi blocuri mai recente, toate într-o stare jalnică. O mică piaţă ţă­ră­neas­că animă tot cartierul. Din dreptul intrării noastre am fost martorii des­chi­derii unei căi di­recte în­tre­tăind Calea Victoriei şi por­nind din Piaţa Romană, în ve­ci­nă­tatea ime­dia­tă a Ambasadei. Lucrările au fost rea­lizate cu o iu­ţeală de necrezut, cu bul­dozere şi explozibil. Totul trebu­ia făcut şi terminat în timpul unei călătorii a lui Ceauşescu în Africa. Am putut face ne­nu­mă­rate fo­to­gra­fii ale acestei operaţiuni. Mereu caustici, românii au numit această arteră "strada vespasiană", deoarece ea începea şi se termina cu două clo­sete publice. Foştii locuitori au trebuit să se exileze la periferie. Unii erau proprietari, alţii plăteau chirii derizorii. Pentru toţi a fost o dramă.

Sistematizarea a durat circa şap­te ani. Megalomania şefului sta­tului nu a încetat să se agraveze. Poate că se temea, cu destulă lu­ci­di­­tate, că nu va putea să-şi de­să­vârşească marea operă. E de presupus că în gândul lui Bucureştiul n-avea să mai fie cel primit de la predecesorul său. Masivitatea Centrului Civic este de aşa natură în­cât des­figurează ora­şul. Centrul, pa­­la­tul, dar şi imensul bulevard din fa­ţa sa, care ar fi, după cum ni se spu­ne, cu un metru mai lat decât Champs-élysées, şi enor­mele imobile satelite ale palatului au fost adesea descrise şi arătate în presă şi la televiziune. Este un amestec în care regăseşti influenţa lui Albert Speer şi cea a lui Ricardo Bofil. El reflectă cel mai bine paranoia dictatorială a lui Cea­u­şescu. Acest complex monumental, care are un anumit caracter din cauza gigantismului său, este în linii mari neoclasic. Nu i se poate reproşa lui Ceauşescu că vedea lucrurile în mic. Unele clă­diri şi unele pieţe ar fi accepta­bile, deşi e regretabil că nesocotesc tradiţia arhitecturală bu­cu­reş­tea­nă, dominată de ne­pre­văzut. Cert este însă că aceste mari clădiri se înscriu prost în restul oraşului. Fără îndoială că, dacă ar mai fi trăit, Ceauşescu ar fi lărgit zona mo­­der­nă. Dar o prăpastie ar fi persistat între construcţiile mo­derne şi ambientul lor urban.

Jean-Marie Le Breton - Sfârşitul lui Ceauşescu: istoria unei revoluţii, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1997,  p. 17-20

×