x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mai multă libertate În Europa de Est. Ţările socialiste Nu aplică reformele din URSS

0
13 Feb 2009 - 00:00

Astăzi, vântul schimbării bate din Uniunea Sovietică înspre Europa de Est, nu invers, multe dintre regimurile est-europene folosind nou-câştigata autonomie ca să se delimiteze de politicile reformatoare ale lui Mihail Gorbaciov. În fapt, majoritatea ţărilor din Europa de Est resping tot ce însemna Gorbaciov şi nu sunt dispuse să îi urmeze exemplul.



Sprijinit doar de Ungaria şi Polonia, acestea emulând modelul politicii de tip glasnost, vechea diversitate a re­gi­mului devine acum o nouă schismă po­li­tică. Fisurii rezultate îi lipsesc însă ho­tă­rârea şi spiritul răzbunător ale ve­chilor dispute, cum au fost conflictul sovieto-iugoslav din 1948-’49 sau conflictul sino-sovietic din anii ’60. Într-ade­văr, Moscova mai poate încă să re­facă unitatea în Europa de Est, contribuind din umbră la în­lo­cuirea oponenţilor săi tradiţionali sau încetinindu-şi susţinătorii refor­mişti, sau am­bele. Dar acum se înre­gistrează o distanţă fără precedent între "grupul ce­lor patru" (Ro­mânia, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria), pe de o parte, şi Un­garia şi Polonia (împreună cu URSS), de cealaltă parte. E într-ade­văr o dis­tanţare, pentru că atât timp cât sus­ţi­nătorii regimurilor deja existente pot argumenta că reformele ar putea submina stabilitatea şi-aşa fra­gi­lă a ţărilor lor, Gorbaciov nu îşi poa­te im­pune politicile sau pre­fe­rin­ţele.

Astfel, în 1989, blocul sovietic este doar o umbră a ceea ce era odată. Este o alianţă militară, menţinută de mem­­­brii săi, dar care nu este întotdeauna avantajoasă din punct de ve­dere economic. Unele orientări ide­o­lo­gice şi interese politice sunt divergente. România, Germania de Est, Ce­hoslovacia şi Bulgaria sfidează Mos­cova şi încearcă în continuare să îşi "de­să­vârşească" regimurile severe. Susţinând şi fiind susţinute de Moscova, Ungaria şi Polonia se arată dispuse să adopte un sistem pluripartid.

Care sunt implicaţiile acestor ten­din­ţe foarte pronunţate, contradictorii, dar încă reversibile? Are Gorbaciov o nouă politică cu privire la Eu­ropa de Est?

Examinând intenţiile sovietice, este bine să începem cu ce este clar: Gorbaciov este un reformist, dar nu un revoluţionar. Oricare va fi impactul final, el nu caută să înlăture puterea pe care URSS o are asupra Europei de Est; până la urmă este vorba de cea mai palpabilă realizare a politicii externe sovietice. Gorbaciov poate să fie permisiv, dar nu va ceda. Trecerea Europei de Est de la sfera de do­mi­na­ţie sovietică spre o sferă de influenţă poate avea loc – procesul de decompresie şi reducere a dominaţiei a început –, dar nu pentru că Moscova renunţă la "curtea din faţa casei". Ro­lul devine mai puţin despotic şi mai mult părintesc, pentru că a continua conducerea cu o mână de fier ar avea consecinţe vătămătoare asupra prio­ri­­tăţilor politice interne şi externe ale lui Gorbaciov.  

Totuşi, plutesc dubii asupra in­ten­ţi­i­lor sovietice. Pe de o parte, Gorbaciov încă mai susţine intervenţiile so­vieti­ce din trecut şi încă mai vorbeşte despre protejarea "intereselor co­mu­ne zonale". De cealaltă parte, oficialii est-europeni, încercând să înţeleagă po­liticile sovietice, nu o mai iau de bună că într-o criză trebuie să se bizuie pe "sprijinul fratern" al Mos­co­vei. Ei cred că deja există destule dovezi care de­monstrează reticenţa Moscovei de a mai acorda un asemenea "sprijin". Retragerea lui Gorbaciov din Afganis­tan şi angajamentul că va re­duce intervenţia sovietică în alte părţi ale lumii a treia, răbdarea cu care tra­tează ten­din­ţele centrifuge din Uniunea Sovie­ti­că, importanţa pe care o dă au­to­no­miei partidelor co­mu­nis­te din Europa de Est, planul său de a slăbi forţele sovietice din zonă şi asigurarea repetată a subordonaţilor săi că doctrina Brejnev, de a limita su­ve­ra­nitatea ţărilor est-europene, este moartă.  

Politicile lui Gorbaciov reflectă, de asemenea, ambiguitatea inerentă a po­­ziţiei Moscovei în Europa de Est. În aparenţă s-a permis ca o serie de de­cizii privind schimbări de cadre în re­gi­muri ale Europei de Est să fie luate în mare parte în ţările respective şi doar într-o mai mică măsură la Mos­co­va. În decembrie 1987, Miloş Jakeş a devenit secretar general al CC al PC din Cehoslovacia. Şi, în Ungaria, în­lo­cu­­i­r­ea lui János Kádár cu Károly Grósz, în mai 1988, a coincis cu semnalele Mos­covei, dar eliminarea a opt din cei 13 membri ai organizaţiei exe­cu­tive, care s-a făcut la congresul par­ti­dului, a fost considerată o cons­pi­ra­ţi­e locală îm­­potriva asociaţilor lui Ká­dár. Rezul­ta­­tul stabilit prin vot secret i-a luat pe toţi prin surprin­dere, in­clusiv pe sovietici.  

Despre adevărata atitudine, din spa­tele scenei, a liderilor sovietici nu se poate decât specula. În timp ce oficialii sovietici spun că "propriul exem­plu e cea mai bună predică", oficialii est-europeni spun că, deşi omo­lo­gii sovietici dau dovadă de flexibili­ta­te atât la întâlnirile bilaterale şi multilaterale, sunt în continuare duri şi au pretenţii mari, în special din dome­niul economic. Totuşi, anul trecut în luna oc­tom­brie, în cadrul unei dis­cu­ţii private din bi­roul său, Károly Grósz mi-a spus că nu mai este necesar şi nici nu se mai obişnuieşte să se mai cea­ră acordul Mosovei înainte de a în­tre­prinde o nouă iniţiativă. Povestea că de curând, înainte să ia o decizie di­ficilă, i-a dat telefon lui Gorbaciov pentru a-i cere "părerea". Răspunsul a fost că Grósz trebuie să se lase "îndrumat de propria-i conştiinţă". Liderii est-europeni au câştigat un spaţiu de mişcare considerabil, chiar dacă au­to­no­mia lor crescândă este ştirbită de propria percepţie asupra reali­tă­ţi­lor geopolitice, de măsura în care ţările lor depind de Uniunea Sovietică şi de conş­tien­ti­za­rea faptului că su­pra­vie­ţu­i­rea po­li­ti­că a sistemului de partid unic de­pin­de, de asemenea, de Moscova.  

Ce să înţelegem atunci din atitu­di­nea părintească faţă de Europa de Est? Este evident că hegemonia sovietică nu eliberează în totalitate calea către suveranitate şi lipsă de imixtiune. Anumite circumstanţe nu încurajează Moscova să recurgă la folosirea forţei în numele intereselor geo­po­li­ti­ce – sau poate chiar ideolo­gice – in­vocând faptul că interesele comune ale Pactului de la Varşovia ar fi puse în pericol. De fapt, adevărata întrebare nu este dacă doctrina

Brejnev mai trăieşte sau nu. Chair dacă ar fi de­clarată nulă şi neavenită, est-eu­ro­penii ar rămâne nesiguri şi sceptici. Întrebările relevante sunt ur­mă­toa­re­le: În ce măsură s-a modificat pragul sovietic de toleranţă?, Cât poate să re­ziste o ţară est-europeană fără să atra­gă intervenţia militară sovietică?  

Un răspuns ar fi că, atât timp cât o ţară est-europeană rămâne membră a Pactului de la Varşovia şi acceptă regimul socialist, nu va exista o ase­menea intervenţie. Al doilea răspuns ar fi că pragul sovietic de toleranţă este mai înalt pentru ţările mai mici şi lipsite de importanţă din regiune (Bulgaria, România, Ungaria), spre deosebire de Germania de Est, Polonia şi Cehoslovacia. Un al treilea răs­puns, şi cel mai sigur, este că, doar în cazul unei revolte, Gorbaciov va şti şi va decide ce să facă. Aşadar, nimeni din exterior nu poate şti înainte.  

În absenţa revoltelor, există două diferenţe între politicile autoritare sovietice din trecut şi atitudinea pă­rintească a lui Gorbaciov. Prima este că, în trecut, Moscova nu a ezitat să le spună liderilor est-europeni ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, emi­ţând imperative şi interdicţii. Acum, Mos­co­va se limitează la a indica doar ce nu trebuie să facă. Între li­mi­tele acestor in­terdicţii – părăsirea Pactului de la Varşovia şi renunţarea la socia­lism – re­gimurile est-eu­ro­pe­ne au câştigat su­ficientă autonomie ca să decidă pe cont propriu ce aranjamente econo­mi­ce sau politice le sunt convena­bile.

A doua diferenţă este preocuparea majoră a Moscovei, mai pronunţată chiar decât în trecut, pentru stabilitatea regională, însemnând linişte şi pace cu orice preţ. O revoltă populară spontană, asemenea celei care a cuprins Polonia la începutul deceniului, ar fi un coşmar pentru URSS.

Oficialii sovietici ştiu că tulburări la scară largă în Europa de Est ar slăbi şi ar putea chiar înfrânge perestroika şi glasnostul. De aceea, Gorbaciov, te­mân­du-se de tulburări, este reticent în a-i îndepărta pe liderii tradiţiona­liş­ti din România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Ţelul idea­list al anului trecut – de a crea un "grup de naţiuni socialiste", coeziv şi viabil – a fost pentru moment abandonat.

Chiar şi ţelul modest de a păstra stabilitatea rămâne greu de îndeplinit de Moscova. Evaluarea problemelor re­giunii merge de la grav până la ca­tastrofal. Reformatorii maghiari şi polonezi sunt indecişi şi divizaţi cu privire la ce urmează să facă în timp ce contingentul antireformist creează probleme pe termen lung, aderând la politicile represive ale trecutului.  Între timp, combinaţia dintre tole­ranţa sovieticilor faţă de regimurile rigide est-europene şi apelurile lui Gorbaciov la schimbare în interiorul URSS – fără voia sa – alimentează revendicările populare în Europa de Est. Ironia observată de Zbigniew Brzezinski este că "dacă devine tot mai răspândită ideea că intervenţia militară sovietică este puţin probabilă (în Europa de Est), tocmai această percepţie poate face posibilă o mişcare revoluţionară".

Aşadar, problema fundamentală este că, în timp ce Moscova vrea pace şi linişte în estul Europei, popoarele est-europene se simt încurajate de politicile domestice ale lui Gorbaciov şi îndreptăţite să caute schimbarea. De altfel, atât de radicală este schimbarea pe care o propun încât mulţi est-europeni, deşi îl percep pe Gorbaciov ca fiind "bun" pentru Uniunea Sovietică, nu îl consideră destul de bun şi pentru estul Europei.

Criza prevăzută pentu anii ’90 cere o completare îndrăzneaţă a politicii Statelor Unite privind Estul Europei: discuţii directe cu Moscova despre viitorul regiunii. Scopul unui astfel de dialog nu ar fi să rezolve cazul, ci să-l analizeze; contactul bilateral ar putea să creeze premisele pentru discuţii multilaterale.   

Pentru prima oară în patru decenii, interesele celor două super-puteri referitoare la viitorul regiunii par să se concentreze pe Europa de Est şi par, de asemenea, să reflecte şi aspiraţiile popoarelor est-europene.

Nimeni nu ar avea de câştigat din revolte violente în Europa de Est, care să necesite intervenţie militară sovietică şi poate chiar să marcheze sfârşitul procesului de reformă atât în Europa de Est, cât şi în Uniunea Sovietică. În schimb, ambele părţi ar câştiga din schimbarea treptată pe un fond de stabilitate.

Pentru a favoriza asemenea schim­bări, Washingtonul ar trebui să ajute la crearea unui mediu economic ba­zat pe economia de piaţă în Europa de Est – şi astfel să contribuie la via­bili­tatea şi stabilitatea zonei într-o perioadă de schimbări radicale. Mos­cova ar trebui, la rândul ei, să încura­jeze politica pluralistă în estul Eu­ropei şi astfel să contribuie la viabi­litatea şi stabilitatea zonei pe termen lung. O înţelegere în aceşti termeni ar elimina o mare parte a moştenirii Războiului Rece şi ar da înţeles con­cep­tului lui Gorbaciov de "casă co­mună europeană", ar facilita in­vo­lu­ţia Imperiului Sovietic în condiţii de pace şi stabilitate şi ar da Europei de Est şansa de a-şi dobândi in­depen­den­ţa şi de a sta pe propriile ei picioare.  

Charles Gati, Los Angeles Times, februarie 1989 ● Articol preluat de la Agenţia Infomina

Citeşte mai multe despre:   europei,   europa,   gorbaciov,   Moscova,   sovietică,   europa est,   din presa internaţională

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de