Lagărul socialist îşi uneşte forţele

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, marile puteri aflae pe continente diferite – SUA şi URSS ­ au intrat într-o competiţie cu mai multe mize. Aflată în lagărul socialist, România a “jucat” după cum i-a “cântat” Kremlinul

După lansarea de către Statele Unite a Programului European de Reconstrucţie, cunoscut şi ca “Planul Marshall” (la 5 iunie 1947), Uniunea Sovietică ripostează prin înfiinţarea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti ­ Cominform (septembrie 1947). Era momentul proclamării de către sovietici a existenţei în lume a două lagăre: “socialist” şi “imperialist”.

PEDEAPSA CU MOARTEA. Intrată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, România ­ parte componentă a “lagărului socialist ­ a început o nouă etapă din istoria sa – cea de ţară-satelit, supusă regulilor politice şi economice dictate de la Kremlin. Astfel, de la schimbarea formei de stat (din 30 decembrie 1947, când monarhia a fost abolită şi România s-a proclamat republică populară) la modificarea tipului de economie centralizată, toate mişcările erau iniţiate şi duse la îndeplinire de Partidul Muncitoresc Român (PMR, denumire adoptată în 1948), supus Moscovei.    

Noua Constituţie a Republicii Populare Române, concepută după modelul legii fundamentale sovietice şi votată de Marea Adunare Naţională (13 aprilie 1948) stabilea liniile directoare ale dezvoltării statului de “democraţie populară”. Liderii PMR şi-au creat astfel baza legală pentru a conduce ţara “pe calea socialismului”. Printre măsurile luate la finele anului 1948 a fost adoptarea Planului Economic Naţional şi, ulterior, a primului plan cincinal. Întreaga societate românească fusese angrenată în îndeplinirea, chiar înainte de termen, a planului, după modelul stahanoviştilor ruşi. În expunerea făcută asupra Planului Economic Naţional, Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza în ianuarie 1949: “Relaţiile economice tot mai strânse cu URSS nu numai că au ajutat şi ajută la întărirea puterii economice a RPR, dar ne pun şi la adăpost de consecinţele catastrofale ale gravelor dificultăţi economice de care sunt cuprinse ţările cu sistem capitalist.” Conducerea PMR nu s-a mulţumit doar cu îndemnarea muncitorilor să-şi dea silinţa pentru îndeplinirea şi depăşirea Planului, ci a găsit şi modalitatea “potrivită” de a-i obliga. La 14 ianuarie, Scînteia scria triumfătoare: “Îndeplinind voinţa oamenilor muncii de la oraşe şi sate, Marea Adunare Naţională a votat Legea pentru pedepsirea cu moartea a unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale”. În cuvântarea prilejuită de votarea legii, primul-ministru Petru Groza sublinia: “Noi trebuie să facem ca nimeni sub nici o formă să nu se poată atinge de realizările noastre”. Era completat de ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu: “Pedeapsa cu moartea împotriva acestor criminali este o măsură pe care o ia poporul nostru împotriva celor ce ar încerca să atenteze la viaţa şi libertatea poporului muncitor. Introducerea pedepsei cu moartea constituie şi un avertisment pentru acei ce din orice motive ar fi atraşi în astfel de acţiuni criminale”.   

LA ÎNTRECERE. De fapt, întreaga campanie “hei-rup”-istă a României ca “democraţie populară”, desfăşurată însă şi în celelalte ţări-satelit (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria), avea ca scop demonstrarea superiorităţii lagărului socialist asupra celui imperialist. 

Faptele “vorbeau de la sine”: America oferise statelor europene afectate de război o mână de ajutor sub forma Planului Marshall; imediat Moscova a înfiinţat Cominformul. Numai că programul american, la care au aderat câteva democraţii tradiţionale ca Anglia şi Franţa, era un instrument economic, iar Cominformul, o organizaţie politică. Astfel că statele din lagărul socialist au început a dezvolta relaţii economice, stabilindu-le mai întâi prin tratatele bilaterale de prietenie, colaborare şi asistenţă economică. Cum cerinţele economiilor naţionale depăşeau uneori graniţele ideologice, unele state socialiste păstraseră legăturile comerciale şi Vestul Europei. 65% din exportul Cehoslovaciei, de pildă, mergea “spre Apus”. Lucru care a nemulţumit nu doar Moscova, care-şi vedea subminată autoritatea şi ameninţate graniţele, dar şi state complet aservite ei, ca România.

PRELUĂM INIŢIATIVA. De aceea, liderul comunist român Gheorghiu-Dej, împreună cu Vasile Luca, a întreprins în mare taină o călătorie în “marea patrie a socialsimului”. Scopul vizitei a fost propunerea făcută de RPR de găsire a unui “mijloc de coordonare a politicii economice”. Acceptat de sovietici şi prezentat în cadru restrâns unora dintre tovarăşii din celelalte state “frăţeşti”, proiectul românilor s-a materializat prin înfiinţarea la 5 ianuarie 1949 a Consiliului de Asistenţă Economică Mutuală (CAEM). Cunoscut în istorie ca şi Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), instituţia reunea, alături de URSS, cinci state “de democraţie populară”: Bulgaria, Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia.

 “Crăciun marshallizat”

Într-o caricatură (Scînteia, 5 ianuarie 1949) reprodusă din ziarul sovietic Pravda (Adevărul, n.n.), un “moş Crăciun marshallizat” oferă ţărilor occidentale “credite” drept cadou, iar în spate poartă un brad în care atârnă globuri pe care scria: “atomic”, “conserve de cal”, “praf de ouă”, “criză”, “şomaj”, “pistol”. Fără a avea o explicaţie, caricatura era însoţită de nişte statistici “relevante” pentru propaganda anti-imperialistă: “În Anglia se intensifică tot mai mult comerţul cu carne de cal. Cheltuielile bugetare ale Franţei pe 1949 se vor ridica la cifra de 2 trilioane de franci. Deficitul bugetar al Franţei se va ridica la 300 de miliarde de franci.”

 “Cifrele planului gâlgâie...”

“Iubiţi tovarăşi, mă aflu la Sinaia, în casa de creaţie a scriitorilor. (...) Am în faţă Planul Economic al Republicii Populare Române şi mă gândesc la uriaşele sarcini ce le avem de îndeplinit, noi, mânuitorii condeiului, pentru a da celor ce muncesc în uzine şi pe ogoare o artă înălţătoare ca o fluturare de steaguri. (...) Cifrele Planului gâlgâie de puterea muncii, în ele uruie motoarele, sclipesc plugurile tăind brazdele, zâmbesc obrajii copiilor plecaţi asupra cărţii în nişte şcoli luminoase.”

Eusebiu Camilar, Scînteia, ianuarie 1949