x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Lampa lui Ilici

0
Autor: Lavinia Betea 26 Feb 2008 - 00:00

De curând am citit “în­sem­nă­rile” lui Ion Ioniţă, pregă­tite pentru tipar de soţia sa, la două decenii după moartea autorului. Fostul ministru al Armatei – singurul dintre cei “marginalizaţi”, “pensionaţi” şi “rotiţi” de Ceauşescu care-au avut curajul memorialisticii “de sertar” – şi-a întrerupt, din păcate, povestirea la anul 1952.

De curând am citit “în­sem­nă­rile” lui Ion Ioniţă, pregă­tite pentru tipar de soţia sa, la două decenii după moartea autorului. Fostul ministru al Armatei – singurul dintre cei “marginalizaţi”, “pensionaţi” şi “rotiţi” de Ceauşescu care-au avut curajul memorialisticii “de sertar” – şi-a întrerupt, din păcate, povestirea la anul 1952.

 

Lectura scrierii sale e însă un excelent exerciţiu de reprezentare a speranţelor care-i cuprinseseră după război pe oamenii cu starea părinţilor şi fraţilor lui Ioniţă (mai strâmtoraţi decât familia lui Moro­mete, după aprecierile autorului). Pentru uriaşa mulţime de tineri cu “origine sănătoasă”, mecanismele schimbării regimului au fost incredibile posibilităţi şi experienţe personale. Când “purtătorii de cuvânt” ai partidului comunist intră în cursa pentru aderenţi cu celelalte partide revigorate după război, oferta lor dobândeşte irezistibilă atracţie prin faptul că ei îi trimiseseră deja pe primii reprezentanţi ai muncitorilor în guvern. Nu-mi închipuisem, înaintea mărturiilor lui Ioniţă, potenţialitatea câştigului de imagine a partidului comunist printre “cei mulţi şi sărmani”, prin organizarea “co­mi­te­telor sărăcimii” la sate şi a mitingurilor muncitoreşti, unde aceia care îndemnau “la luptă” fuseseră tot lucrători. Însăşi bombastica promisiune de “viaţă nouă” devenea verosimilă în rostirea electricianului Gheorghiu-Dej, a tipografului Teohari Georgescu ori a petrolistului Vasilichi, care dobândiseră portofoliul de miniştri prin partidul lor. Căci nu eram, oare, în ţara unde prestaţia singulară a ţăranului Roată făurise legenda unui Vodă iubitor de popor şi democrat?!

 

Trăiau pe-atunci şi activiştii partidului perioada lor “pură”, ne spune Ioniţă. Dormeau prin trenuri, în barăcile şantierelor ori pe mesele sălilor de şedinţe “din teren”. Aveau un singur rând de haine şi primeau bani mai puţini decât meşterii atelierelor unde lucraseră. “Noi toţi voiam un socialism uman, corect – şi nu un socialism al vorbelor goale”, scrie memorialistul elogiindu-şi categoria (“glorioasă etapă, glorioşi eroi”) fondată în România după model leninist.

 

În scurtul său exerciţiu de pute­re, Lenin se dovedise a fi deo­po­tr­i­vă strateg şi propagandist. Multe pagini din scrierile sale dezvoltă teorii din domeniul desemnat azi cu termenul de marketing politic în fa­cul­tăţile de profil. Pe baza articolului “Cu privire la lozinci” s-a elaborat şi tactica revoluţiei bolşevice din toamna lui 1917. Confecţionase, printre altele, pe măsura judecăţii şi închipuirii mulţimii, o excelentă definiţie-lozincă a raiului “noii orân­duiri”: comunismul înseamnă pute­rea sovietelor plus electrificare. “Toată puterea în mâinile sovie­te­lor” fusese, în prelungirea acesteia, alta dintre lozincile sale. Cu sovie­tele, Lenin “argumenta”, în stilul consacrat de vorbire către mulţime, că statul muncitorilor şi ţăranilor e “de un milion de ori” mai democra­tic decât orice democraţie bur­gheză. Decedat în 1924, nu apucase să treacă la planul de stat al electrificării, însă propagandiştii succesorului său numiseră metaforic becul electric “lampa lui Ilici”. Aceia care-l aprindeau puteau să-şi închipuie că însuşi Lenin era şi “zeul electricităţii”.

 

Greşeşte azi cine-şi imaginează că-n anii ’50 Gheorghiu-Dej ori alţi “reprezentanţi” ai muncitorilor şi ţă­ra­nilor inventau strategii şi creau lo­zinci mobilizatoare. “Bolşevismul poa­te servi ca model de tactică pen­tru toţi”, spusese tot Lenin, iar emisarii săi – foştii funcţionari ai Co­minternului şi consilierii sovietici – se ocupau de transferul, evidenţa şi controlul aplicării acestuia. Trecuse însă clandestin graniţele, răs­pân­dindu-se “în popor”, şi folclorul sovietic inspirat de lozicinci. “Să-i ajungem din urmă şi să-i depăşim pe capitalişti” – una dintre lozincile primelor cincinale sovietice – ajunsese în România împreună cu bancul complementar. Precum îşi rugase stahanovistul Ivan Ivanîci vecinii din sala unde se ţinea congresul PCUS, li se adresase alor săi, înainte de a se pune pe somn, şi delegatul Bulă: “Când îi ajungem din urmă pe americani treziţi-mă, că eu acolo vreau să cobor!”.

 

După ce entuziasmul s-a stins, multe decizii şi de­cla­raţii politice din vremea lui au fost tăgăduite, falsi­fi­cate sau au ajuns anecdotice.

 

S-a-ntâm­plat şi cu “lampa lui Ilici”, folosită de Stalin în propaganda ipos­tazei sale de “electrificator”. În be­neficiul lui Dej s-a copiat apoi celebrul tablou. Ca şi “părintele po­poarelor”, liderul PMR apărea desenat în “Scînteia” pe fundalul unor stâlpi şi reţele electrice de înaltă tensiune. Adică lui singur îi datorau românii lumina din “lampa lui Ilici”. Peste nici un deceniu, când – tot după “învăţămintele” din ultimul congres sovietic – e criticat şi condamnat “cultul personalităţii” lui Stalin, Dej se dezvinovăţeşte de ideea nefericitului (de-acum) tablou. Alţii (“fanarioţii Moscovei”) îl sfătui­seră perfid “să aprobe iniţiativa” tovarăşilor ziarişti şi artişti...

 

Într-adevăr în anii ’50, “lampa lui Ilici” fusese o reprezentare de forţă a binelui “adus de partid în fiecare casă”. Cine nu crede amintească-şi frustrarea şi ura neputincioasă când “se lua” curentul electric, şi valul mâniei din 89!

Citeşte mai multe despre:   istoria comunismului

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de