Visând la “Ereţ Israel”

• EVREII ROMÂNI SPERAU SĂ EMIGREZE
Între 1938 şi 1944, autorităţile române au adoptat o legislaţie antisemită. În timpul regimului antonescian, evreii bucovineni şi basarabeni au fost în­chişi în lagăre de concentrare şi ghetouri, peste 300.000 dintre ei pierind. În­toar­cerea armelor împotriva Germaniei naziste şi înlăturarea mareşalului Antonescu au reaprins printre evrei speranţa emigrării spre “tărâmul promis”.Citiţi şi: PCR şi evreii din România

Începând cu anul 1938, situaţia juridică a minorităţii evreieşti din România s-a înrăutăţit. Sub influenţa legislaţiei antisemite naziste şi ascensiunii politice a extremismului de dreapta, guvernele O. Goga, legionar (1940-1941) şi antonescian (1941-1944), au anulat o serie de libertăţi şi de drepturi ce­tă­ţe­neşti ale evreilor. Evreii din Bucovi­na şi Basarabia, provincii redobândite de la Uniunea Sovietică, au fost in­ternaţi în ghetouri şi în lagăre de con­centrare, mulţi dintre ei pierind. Dacă în deceniul patru, în România trăiau 750.000 de evrei, la sfârşitul răz­boiului doar 430.000 dintre ei su­pravieţuiseră. Înlătu­ra­rea mareşalului Antonescu din fruntea statului ro­mân a schimbat soarta evreilor. La 19 decembrie 1944, le­gis­laţia rasială, copiată după model na­zist, s-a abrogat. Evreii au fost re­integraţi în mun­că, li s-au resti­tuit bunurile, li s-au plătit sume re­pa­ratorii şi ei s-au retrocedat proprietăţile.

“TĂRÅMUL PROMIS”. Or­ga­ni­za­ţiile lor s-au reînfiinţat. Printre ele, şi Federaţia Uni­uni­lor de Co­mu­­­ni­tăţi Evreieşti (FUCE), pe care An­to­nescu o desfiin­ţa­se şi o înlocuise cu Centrala evreilor, subordonată di­­rect guvernului. Dr Wilhelm Filderman a fost ales preşedintele FUCE. Mulţi evrei s-au înscris în această perioadă a spe­­­ranţelor în Partidul Comunist, spri­jiniţi în as­cen­siunea lor, ca unii care avuseseră de suferit în vremea răz­­boiului, de foşti ilegalişti. Deşi via­­ţa comunităţii pă­rea să reintre în normalitate, tra­u­mele războiului lă­­saseră răni adânci în mentalul co­lec­tiv al evreilor. Grijile de zi cu zi în Ro­­mânia pustii­tă de război au rea­prins speranţa emigrării în “tărâmul pro­mis”. Imediat după constituirea sta­­tului Israel, sionismul a câştigat tot mai mulţi adepţi printre evreii ro­mâni.

STATUL ISRAEL. În Orie­n­tul Apropiat, conflictele dintre po­pu­laţiile evreiască şi arabă s-au în­teţit, obligând ONU să înfiinţeze două teritorii separate (1947). De partea evreilor s-au aflat au­to­rităţile sovietice, convinse că îşi găsiseră un aliat împotriva “imperialismului anglo-american”. La 14 mai 1948, s-a împlinit visul înfiinţării unui stat evreiesc independent, prin proclamarea Israelului, recunoscut imediat de americani, sovietici şi statele comuniste est-europene. Chaim Weizman, preşedintele ţării, şi David Ben-Gurion, primul-ministru, s-au preocupat imediat de atragerea imigranţilor din Europa.

ANTISEMITISM SOVIE­TIC. Supravieţuirea Israelului prin­tre statele arabe ostile depindea nu nu­mai de jocul relaţiilor in­ter­na­ţio­nale, ci şi de politica demogra­fică. Au­torităţile evreieşti au intensificat propaganda sionistă, mizând pe ve­nirea “acasă” a evreilor din estul Eu­ropei. URSS şi “sateliţii” săi au adop­tat o atitudine ambivalentă, tre­când de la susţinerea diplomatică la combaterea sionismului ca “ideologie fascistă”. Tonul l-au dat, ca de obi­cei, sovieticii. La 21 septembrie 1948, la cererea oficiosului PCUS “Pravda”, Ilia Ehrenburg, scriitor de etnie evreiască, a scris un articol de condamnare a sionismului. În ace­laşi timp, intelectualii evrei au fost acuzaţi de “cosmopolitism” şi spio­naj în favoarea “occidentalilor ca­pitalişti”. Solomon Mikhoels, pre­şe­dintele Comitetului Evreiesc Anti­fascist, a dispărut în condiţii misterioase, într-un accident de maşină “regizat” de serviciile secrete sovietice. În anul morţii sale, Stalin a des­coperit un “complot al doctorilor” evrei care urmăreau să-l asasineze. În statele comunizate, campania so­vie­tică antisemită a prilejuit reglarea con­turilor între liderii comunişti ri­vali. În Cehoslovacia, Rudolf Slansky, secretarul ge­neral al Partidului Cehoslovac, a fost acuzat simultan de titoism, sio­nism şi spionaj în fa­voa­rea occidentalilor, fiind condam­nat la moarte alături de alţi zece înalţi demnitari de origine evreiască (1952).

Alyiah

Istoria stabilirii evreilor în Palestina – alyiah, în ebraică – datează încă din secolul al XII-lea, însă o imigrare consistentă în teritoriu s-a desfăşurat începând cu anul 1881, sub impulsul sionismului modern, teoretizat de Theodor Herzl. Între 1904-1914 s-a stabilit aici al doilea val de imigranţi, sub teroarea pogromurilor din Imperiul Ţarist. La sfârşitul “marelui război”, Palestina, teritoriu locuit preponderent de arabi, a trecut sub autoritatea Imperiului Britanic (1922). În deceniile următoare, zeci de mii de evrei s-au stabilit în Orientul Apropiat, speriaţi de ascensiunea curentelor extremiste europene. După război, între 1948 şi 1951, olimii (emigrant în limba ebraică) au venit cu precădere din Europa estică. 117.950 de evrei au plecat numai din România, cei mai mulţi din Europa.

florin.mihai@jurnalul.ro

• CITIŢI MÂINE EPISODUL 195:
Sioniştii români au fost persecutaţi. În 1949, urmând modelul sovietic, regimul comunist român a declanşat propaganda împotriva emigrării în Israel. Printre evrei, sarcina i-a revenit CDE, care a dus muncă de lămurire în “uliţa evreiască”. Statul român a vândut evrei. Din 1946, statul român şi organizaţiile sioniste s-au înţeles pentru emigrarea evreilor spre Palestina. În schimbul evreilor, regimul de la Bucureşti a primit echipamente din industria petrolieră şi valută.