Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Leonard Gavriliu ● Titel Constantinescu ● Mircea Zaciu
Vârtej nu numai de evenimente, dar şi de simboluri: Gorbaciov la Vatican spre a-l vedea pe Papă înainte de a se întâlni cu Bush la Malta. Să consfinţească pierderea "imperiului" dobândit la Yalta? "De la Yalta la Malta" - titlul sau ideea se regăseşte în toată presa. Dar cea mai sugestivă frază îi aparţine lui Serge July în editorialul din Libération: "Gorbaciov a renunţat să mai ceară istoriei carnetul de Partid". Chiar dacă şi-a început reformele pentru a salva comunismul, Gorbaciov, ridicând capacul, a îngăduit explozia. Iar acum pare a o înregistra fără voinţa - sau puterea - de a readuce istoria pe făgaşul dinainte. Să se încheie astfel, ca o paranteză, aproape un secol de tiranie ideologică?
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 233
Prima zi de pensionar în toată legea. Aş fi vrut să dorm 22 de ore din 24, ca un nou-născut, care se trezeşte doar să fie alăptat. Nu s-a putut: adunarea generală a organizaţiei de partid s-a ţinut astăzi în loc de ieri (cum fusese stabilit iniţial). Stelian Moţiu a prezentat o informare politică perfect inutilă (despre Congresul al XIV-lea). Ileana Lucaciu, citându-l pe Şef ("grija faţă de om" etc.), a criticat indiferenţa faţă de condiţiile în care muncesc oamenii de la Săptămâna: 8 din 11 sunt bolnavi pentru că nu se încălzesc încăperile redacţiei; caloriferele sunt de fapt refrigeratoare. Să nu se mire nimeni dacă în scurtă vreme revista Săptămâna nu va mai apărea!
Leonard Gavriliu, Jurnalul anului revoluţionar 1989, Paşcani, Editura Moldopress, 2004, p. 91
Decembrie. Frig. Pieţe goale. Beznă pe străzi. La Teatrul "Nottara", premieră cu "Burghezul gentilom", pus de Dabija. Nesiguranţa mijloacelor de transport ne face să ne trezim pe Strada Mare cu o oră înainte, la ora 17:00. Ce să faci până la 18:00? Străzile sunt întunecate, e frig, intrăm prin magazine ca orbii, bâjbâim prin întuneric, nu poţi vedea o stofă în adevărata ei culoare, pe rafturi nişte pete întunecate de culori dubioase, rochiile magazinului "Eva" întinse pe cuiere par nişte arătări-stafii, contururi nedefinite, culori cenuşii, nu deosebeşti albastrul de verde, negrul de roşu, o lehamite peste tot, vânzătoarele în pulovere groase, friguroase şi ele greţoase, unii pe lângă alţii ne strecurăm, ca şi cum ne-am teme să nu ne lovim, să nu trezim pe cineva din somn.
La magazinul "Vânătorul", coadă mare la pateuri calde şi altă coadă şi mai mare la pastramă şi salam de cerb. Porcii s-au terminat, vacile aşijderea. Ne salvează cerbii din Carpaţi. Câtă măreţie, câtă demnitate! Simt un orgoliu boieresc bântuind frunţiile geniilor carpatine. Cerbii! Cerbii! Din ce în ce mai mult întuneric. Cât mai e până la ora 18:00? Încă! Vedem o expoziţie lângă teatru, la "Simeza", picturile nevestei lui Ilfoveanu. Întâlnesc în portretele ei (câteva) ceva din "balcanismul" Ilfoveanului.
Piesa lui Molière, zgomotoasă, multă improvizaţie, hibrid de stiluri de joc al actorilor, aproape bâlci, cu ţigani, cu apaşi, cu ţaţe, de la o vreme, un fel de întrecere între regizorii mai tineri: care dă mai mult, care scormoneşte mai mult subtextul piesei, să se poate desfăşura cum vrea el şi cum crede.
Dacă vezi trei-cinci piese una după alta trei zile la rând, poţi să juri că e regizată de acelaşi. George Constantin rămâne o personalitate, dar aici se desfăşoară fără limite comedie grotescă, însuşi textul oferă pretexte (de asta a şi fost ales!). Adevărat triumf la sfârşit, dar nu pentru inteligenţa, rafinamentul spectacolului, ci pentru replicile jucate aluziv, de data asta mai mult ca oricând n-ar fi de mirare să se şi oprească serbarea.
Ultimul act, scenele şi în special jocul lui George sunt copii fidele ale comportamentului lui Ceauşescu, dar absolut fidel, identic. Mai ales momentul burghezului făcut "mamamuşiu". Sunt picătură cu picătură plimbările lui Ceauşescu prin ţările asiatice şi africane, când e ales academician sau umplut cu medalii şi chei ale oraşului. În sală e delir, lumea îşi recunoaşte "eroul", strigă, aplaudă, râde. Râsul e sănătos, dezlănţuit, eliberat de strânsori, lumea uită de ce-i "afară", aici şi-a regăsit un regat al ei, un domeniu al ei, unde poate să-şi verse oful şi năduful. Vacarm, jocuri din buric, cântece orientale, dar cam ţigăneşti, de pe la noi, o paletă densă de culori stridente, de icneli şi poticneli, toate adunate cerc în jurul burghezului cocoţat în rang şi el, Jourdain-George Constantin, privind cu uimire şi admiraţie, extaz şi voluptate, circul acesta ridicol, dezlănţuindu-se întru slava şi fericirea lui.
Da! E un moment excelent prins, dar numai pentru noi, aici, pe plan local, e de-al nostru, e un fel de "istorie" a noastră, biata de ea, istoria! Şi cu asta a prins publicul! Care râde, care devine în clipele nebuniei de pe scenă, sigur că tragedia noastră se apropie totuşi de sfârşit, că mai mult de-atât, cum spun şi cum cred cu toţi, nu se mai poate. ("Ba se mai poate!", spun optimiştii!). Da. Luat cel mai "pe un butoi de pulbere" de până azi. Râzi, domnule! Ne răzbunăm şi noi cum putem.
Râdem. Chiar dacă până la urmă s-ar putea să râdem de noi înşine. Şi în contextul "surprizelor politice" de astăzi, ceea ce se petrece pe scena de la "Nottara" (ultimul act numai) te unge pe suflet. Şi râd şi eu.
Titel Constantinescu, Frica şi ... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 341-342
La concert. Seara, străzile devin lugubre. Patrule.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 456
