Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Doina Cornea ● Titel Constantinescu ● Gabriela Melinescu
Poate toate ideile menţionate ieri (pe lângă o discretă punere în gardă şi prevenire faţă de dezamăgirile ce pot izvorî din iubirile noastre efemere - prost gestionate şi prost ierarhizate în scara valorilor) voia să mi le sugereze şi tata, într-o zi, când întorcându-ne dintr-o plimbare, mi-a arătat un fluture superb, căzut în curte. Era mort. L-a aşezat cu grijă în palmă. Aripile larg deschise erau de un cărămiziu aprins, ornate cu arabescuri mai întunecate şi cu punctuleţe albe ici-acolo. Apoi mi l-a întins, spunându-mi: "Acesta este mirele tău". M-am uitat tulburată şi totodată dezamăgită la tata. Aveam vârsta iubirii ... a iubirii valoric absolutizate, dincolo de care nu mai există nimic ... La cei optsprezece ani ai mei, fără să ştiu, optasem deja de mult fără să ştiu pentru ordinea lumescului tangibil, cu toate că bunii mei dascăli spirituali se străduiseră să mă înveţe altceva. "Toate iubirile - mi-a tradus tata în continuare - sunt fragile, sunt trădătoare." (Vorbea, desigur, de iubirile lumeşti, profane, mereu înfometate de fericire). "Numai iubirea de frumos nu trădează. Acest fluture e frumosul. E mirele pe care ţi-l dăruiesc."
Nu. Nu m-a convins. Eu tânjeam după o iubire concretă, pentru o făptură vie ca mine, al cărei freamăt de viaţă să-l înlănţuie pe-al meu, într-o nesfârşită bucurie. Iar tata îmi arăta un fluture neînsufleţit - e adevărat, frumos! În acele clipe simţeam că "frumosul" - precum acel fluture - era literă moartă pentru mine. Şi ce putea fi totodată mai doveditor că lucrurile stăteau aşa (că iubirea de frumos nu era vie în mine), dacă nu acel straniu sentiment de înstrăinare care pusese stăpânire pe mine auzind vorbele tatei? Adevărul era că nu mă puteam smulge din concretul palpabil. Abia mai târziu, mult mai târziu, m-am interogat din nou ce încercase să-mi comunice tata. Vorbele lui cuprindeau oare un îndemn să-mi închin viaţa picturii... sau un avertisment că adevărata viaţă ar fi în spirit?
Citindu-l, mult mai târziu, pe Anton Dumitriu şi traducând din Gabriel Marcel (Justice et Vérite), am înţeles că nu e suficient, bunăoară, să vorbeşti despre adevăr, ci să fii în adevăr; sau, conform lui Gabriel Marcel, valori ca adevărul şi dreptatea, dacă nu le transfigurăm prin trăire şi mărturisire în spirit viu, ele rămân abstracţiuni fără viaţă şi fără consecinţe.
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 71-71
Vânzoleală prin instituţii. Dări afară. Iar dosare, iar frământări, iar frică. Probabil va trebui să părăsesc şi eu "raiul". Nu cu bicicleta! Dar cred că până la urmă, îmi voi lua şi eu una! Şi s-o pornesc aşa, după neamul meu din Galaţi! Ce nostim ar fi! Noi doi, veteranii, pedalând pe şosele, să ne cunoaştem neamurile şi ... patria!
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 327
Vineri, 11 august, a avut loc serviciul divin de înmormântare în biserica Adolf Fredrik, lângă noi. Asta deşi n-am găsit încă un loc de înmormântare. Sicriul cu corpul lui Réne a fost pus în mijlocul bisericii, acoperit de flori albe şi roşii, buchetul soţiei, al meu. A venit toată familia de la Bruxelles, chiar şi sora mică a lui Réne, Rosemarie, despre care el visase odată cu venise la Stockholm cu voal.
Toată biserica, una dintre cele mai mari şi mai vechi biserici din Stockholm, e plină de lume, prieteni, scriitori, editori şi alţii reprezentând elita intelectuală. Preotul oficiant este Ingvar Oreback. Corul Hägerstens Möttet, dirijat de Ingemar Mansson, a început ceremonia cu Bach, Adagio în la minor pentru orgă, apoi Giovanni Pierluigi da Palestina, Agnus Dei, pentru cor, şi Psalmul suedez 297. A urmat apoi actul înmormântării, citindu-se Evanghelia peste sicriu, şi punerea simbolică a pământului peste cel mort. Apoi eu am depus ultima floare, un trandafir roşu, pe sicriu atingându-l, urmată de restul familiei şi mulţimea de prieteni şi cunoscuţi. Corul a cântat în timpul defilării prin faţa sicriului: O vos omnes de Carlo Gesualdo de Venosa şi Sonatina în mi bemol major pentru orgă de Bach. La orgă a fost Lars Gunnar Andersson. Programul muzical a fost ales de mine împreună cu băieţii lui Réne. Au urmat apoi discuţiile prietenilor despre Réne. Lionel a ţinut să vorbească şi el despre fiul său, în scandinavă, depăşind timpul cuvenit. Fiul lui Ralph, îi şoptea deznădăjduit: "Amen, pappa, amen!"
Am plâns în biserica frumoasă şi rece. După serviciul divin am făcut în localul editurii o masă bogată cu tot ce iubea Réne mai mult: somon, caviar şi şampanie.
Agneta (Pleijel) mi-a dat o cruce veche de argint, pe care ea a purtat-o mai bine de douăzeci de ani, cu acest text: "Pentru a-ţi da speranţă şi forţă în munca ta şi în viaţă, să-ţi amintească mereu că nu eşti singură şi că eşti iubită. Te îmbrăţişăm, Agneta şi Meciej".
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 267-268
