Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Doina Jela ● Jean-Marie Le Breton ● Gabriela Melinescu
De vorbă azi cu Naza. Nu ne mai văzusem de câţi ani? Îi spuneam că, observând, analizând şi întorcând pe toate feţele totul în jurul meu, descopăr tot mai multe semne sigure de nevorză. La care el mă întreabă: "Dar nu crezi că această frenezie analitică este simptomul cel mai clar de nevroză?"
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 387
Nu pierdeam nici o ocazie de a face presiune asupra Guvernului român. (...). În aceste circumstanţe, şi conştient că succesiunea trebuia pregătită fără întârziere, am căutat să iau legătura cu Ion Iliescu, pe care-l cunoscusem foarte puţin în timpul primei mele şederi în România. Cei care erau în legătură cu el, ca profesionişti, în Casa Scînteii, unde erau reunite redacţiile ziarelor şi editurile, m-au sfătuit să n-o fac. Era, spuneau ei, constrâns să fie foarte prudent, căci Radio Europa Liberă îl prezentase aproape ca pe un disident şi, în orice caz, ca pe omul care putea, într-o zi, lua locul lui Ceauşescu: o publicitate măgulitoare, dar plină de riscuri. Ipoteza Radioului Europa Liberă se baza pe ce se ştia despre el. Nu fusese el, când era foarte tânăr, secretar al CC responsabil cu tineretul? Nu fusese el îndepărtat în 1971, când Ceauşescu, după o vizită în China şi Coreea de Nord, se hotărâse să pună cu botul pe labe pe intelectuali? Nu fusese el retrogradat în postul de secretar de partid la Timişoara şi apoi la Iaşi, făcând dovada unor calităţi pe care populaţia acestor judeţe le apreciase? Dizgraţia lui continuase.
Devenise un fel de exilat intern în calitate de director al unei edituri tehnice, ca atâţia alţii care încetaseră să placă sau a căror carieră nu mai corespundea vederilor autocratului. Deci, i-am telefonat, amintindu-i că fusese cu 15 ani în urmă la o recepţie la mine. Mi-a răspuns politicos că o invitaţie acum ne-ar compromite pe amândoi şi mi-a cerut să mă abţin. Era clar că voia să evite provocările, păstrându-şi în acelaşi timp şansele de viitor. Tot ce puteam înţelege era că efectiv se pregătea pentru ceea ce avea să se întâmple după Ceauşescu.
Jean-Marie Le Breton, Sfârşitul lui Ceaşescu. Istoria unei revoluţii. Cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. În româneşte de Ioana Cantacuzino, Editura Cavallioti, 1997, p. 72-73
Am primit un nou roman de la draga mea Elisabeth H., un nou Thoman Pynchon: Gravitu Rainbow (Curcubeul gravitaţiei), din 1973, un roman gros de vreo 800 de pagini pe care, dacă-l citeşti până la jumătate, ai dreptul după aceea să-l citeşti şi pe sărite, alegând ca dintr-un imens cozonac numai stafidele, stafidele fiind acele mici poeme nebune, amintind de Joyce, dar mult mai licenţioase şi drogate la propriu şi la figurat de starea poetului. Pynchon e un poet excepţional şi prozator exasperant pentru cititorul neavizat de faptul că lumea autorului, fantezia lui pot să taie în carne vie. Ca să nu mai vorbim că uneori dai peste zone de plictis total, deşi este vorba despre anul 1944, despre blitz-uri peste Londra care bagă groaza în toţi oamenii, despre noua rachetă germană V 2, o rachetă ultrasonică arătându-se în toate culorile curcubeului, dar care se aude urlând numai când a ajuns pe pământ şi a sfârtecat totul. Voila. În plus, ofiţerul american Tyrone Slothrop este interesat mai mult de bombardamentele personale printre femeile oraşului şi fiecare nouă cucerire e notată cu o stea pe harta Londrei. Dar misterul cel mare e că aceste rachete bat în aceleaşi locuri pe unde ofiţerul tocmai trecuse, şi deodată el o porneşte pe urma naziştilor pentru a descoperi misterul rachetelor lor.
Se spune că acest roman e psihedelic, un galop de şampanie şi că nu are egal în literatura modernă. În el se amestecă un talmeş-balmeş de ştiinţă şi mit, droguri şi rock'n'roll, o parabolă a tentaţiei suicidare a timpului nostru şi o viziune a civilizaţiei ca o mare conspiraţie, idee repetată şi în penultimul său roman. Totuşi, citatul din Werner von Braun, la începutul primului capitol al cărţii ("Natura nu cunoaşte o asemenea exterminare, ea cunoaşte numai transformarea. Tot ce ştiinţa m-a învăţat şi urmează să mă înveţe îmi întăreşte şi mai mult credinţa în existenţa spirituală după moarte.").
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 276-277
