Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Liviu Antonesei ● Stelian Tănase ● Nina Cassian ● Sanda Stolojan
Azi, 14 decembrie, am putut constata că, dacă stăm rău la toate capitolele - producţie, aprovizionare, nivel de trai ş.c.l. -, cu represiunea, n-am ce zice, stăm foarte bine. N-am văzut în viaţa mea atâtea "forţe de ordine" adunate într-un perimetru atât de mic. Am văzut trei tunuri de apă (unul chiar la Piaţa Unirii, lângă hotel, altul lângă Casa de Mode; pe al treilea l-am zărit în două locuri diferite).
Pe Lăpuşneanu, erau două camioane foarte lungi, cu prelata trasă, dar se poate bănui ce era înăuntru! Numerele erau de "armată". Toată Piaţa era plină de "capre" cu număr diferit de iezi, încă de la prânz, când am trecut prima dată prin zonă. De fapt, am impresia că erau încercuiri multiple ale zonei - echipe destul de "concentrate" erau şi la Fundaţie, lângă Institutul de Medicină şi în partea dinspre Mitropolie. Am revăzut "vechi cunoştinţe" - lângă Cinematograful Tineretului era unul din securiştii Universităţii, nu ştiu cum îl cheamă, unul gras şi cu hainele slinoase, nespălat pe cap. Avea un walkie talkie în buzunarul de la cojoc, i se vedea de la o poştă antena ieşită în afară. Deci nici securiştii nu se ascundeau, voiau probabil să intimideze. Am mai văzut vreo doi securişti care bântuie prin jurul blocului meu din octombrie încoace. Bineînţeles că s-au prefăcut că nu mă văd. E chiar ceva ciudat aici - toţi păreau a nu vedea nimic. Între alţii, mi-am întâlnit un fost vecin, de la Miliţia judiciară, un maior pe care l-am văzut pentru prima dată în uniformă. Era cu doi elevi de la şcoala de miliţieni şi cu un plutonier între două vârste. Am încercat chiar să-l salut. Se poate chiar să nu mă fi văzut - era vânăt la faţă, cu ochii parcă pierduţi. Sau, pur şi simplu, s-a prefăcut că nu mă vede. Poate nu e convenabil să fie salutat de opozanţi!
Am trecut deci de trei ori prin Piaţă. La prânz şi la 14:30 nu s-a întâmplat nimic. A doua oară l-am întâlnit pe Bogdan Călinescu, am stat de vorbă vreo 10 minute lângă, cofetăria Amandina şi nu s-a legat nimeni de noi. Am observat mişcări ciudate de perdele la Traian - cred că se pândea intensiv de după ele! A treia oară, pe la 15:30, am avut impresia că în Piaţă e mai multă lume decât înainte. Miliţienii păreau şi mai nervoşi. Eram cu doctorul Barabolschi şi, de câte ori ne opream discutând, ni se spunea: "Circulaţi, circulaţi!". Văzând atâtea forţe de ordine, la un moment dat m-am gândit să fac o glumă. Să cer de la Informaţii numărul Securităţii, să dau telefon şi să le spun: "Veniţi, în Piaţa Unirii miliţienii şi pompierii demonstrează!". Am renunţat însă - situaţia e prea tragică pentru a glumi. Am ieşit pe la 15:45 din Piaţă, m-am despărţit de doctor, şi după un ocol prin "Ştefan cel Mare" şi Dobrogeanu-Gherea, n-am mai reuşit să reintru acolo. Fără brutalitate excesivă, dar destul de ferm, miliţienii făceau "totul" pentru a deturna circulaţia din zonă. Dacă n-aş fi fost "ciumat", aş fi putut încerca să fac scandal. Un "civil" care se prefăcea că aşteaptă în staţia de tramvai mutată din piaţă departe în Cuza Vodă, mi-a şi spus: "Mergeţi acasă, nu-i pentru dumneavoastră pe aici!". Am încercat să intru prin zona Spitalului Spiridon şi tot n-am reuşit. Alţii totuşi erau lăsaţi şi nu părea de la "Miliţie"!
Senzaţia pe care am avut-o la plecare s-a confirmat - erau prea mulţi pentru a putea face ceva astăzi. Cred totuşi că multă lume a dat ascultare apelului din manifeste sau zvonului despre manifeste - aglomeraţia mi s-a părut mai mare ca de obicei atât în Piaţă, cât şi pe străzile învecinate. Manifestele - o sabie totuşi cu două tăişuri. Fără ele, nu poţi convoca populaţia; dacă apar manifeste, ei devin "vigilenţi". Dacă ar izbucni ceva spontan, ca la Braşov acum doi ani, ar fi poate mai bine. Dar dacă nu izbucneşte nimic spontan? De fapt, în februarie 1987 am avut două ocazii în Iaşi - mai întâi studenţii, apoi muncitorii de la Nicolina, la o zi distanţă unii de alţii - dar populaţia n-a "percutat". Mă întreb cât va mai putea suporta acest regim de exterminare lentă? Doar se accelerează pe zi ce trece. Acum e miezul nopţii şi am senzaţia unei ocazii ratate. Cât ne va mai răbda pământul? Când vom înţelege că, decât nişte morţi-vii, e mai bine să fim morţi pur şi simplu? Nu ştiu. Probabil niciodată. Probabil niciodată. Probabil niciodată.
Liviu Antonesei, "Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană", Iaşi, Polirom, 1995, p. 120-122
Povestea cu scrisoarea a eşuat, dar apucasem cu o săptămână mai devreme să o trimit dincolo. Unul a cedat, cum se întâmplă. Din nefericire, avea scrisoarea şi le-a dat-o. Căderea cuiva la un moment dat era-n calcul, aşa că-mi păstrez calmul. Totuşi, zile de panică, dar şi mulţumire că s-a făcut şi că e-n siguranţă. Într-un vestiar, cu o grămadă de paltoane în cuier, am reuşit să fiu cu persoana şi i-am pasat-o. Frică să nu fiu prins în flagrant. Merită să încerci dacă ai nervii tari. Apoi mi-am pus cojocul pe mine, căciula, calm, am ieşit, condus de gazdă. Întuneric, băieţii la posturi. M-au urmărit până acasă de la distanţă. Dacă m-ar fi percheziţionat când am venit, ce captură aş fi fost! (...) Cred însă că au multă treabă după Congres şi Malta, stau şi ei cu urechile la radio şi aud, nu le mai arde. Peste tot comuniştii au căzut. Să-mi spună mutu' că la Bucureşti vor rezista. Dar când? Ăia din jur or să fie-n stare să-l scoată? La Sofia a mers.
Stelian Tănase, "Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii", Compania, 2002, p. 184-186
Jivkov a fost dat afară din partid, urmând să fie judecat pentru "corupţie şi incompetenţă". I se aplică perfect lui Ceauşescu decât că s-ar cuveni adăugate cruzimea faţă de popor, ura la adresa culturii, distrugerea materială şi morală a unei naţiuni. Pe 17 ianuarie am o consfătuire la PEN, împreună cu Norman Manea. Dorin nu poate (sau nu vrea) să vină.
Nina Cassian, "Memoria ca zestre, Cartea a III-a", 1985-2005, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 93
Apel telefonic grotesc: "Aici Paul al României..." N-am înţeles, l-am confundat cu nu ştiu cine... Încă un aventurier în orizontul românesc.
Sanda Stolojan, "Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian". Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 311
