x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

21 mai 1989

0
21 Mai 2009 - 00:00

● Mircea Zaciu ● C. Trandafir ● Livius Ciocârlie



Inspecţie Ion Moldovan, la Baia Ma­re, cu Mariana D. în comisie. Ea, uşor schimbată; el încă mai mult. Mici simptome care mă afectează fără să vreau, căci m-am înstrăinat şi eu. Sea­ra, la lacul Bodi. Scurtă vizită la doamna B., medic, încântare, senzaţie că tră­iesc un film american, că m-aş afla într-o casă din sudul Californiei, într-o veche fa­milie (ca în Julien Green, poate ...)
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 442


Ca de obicei, mă trezesc la ora 6. Îl deştept şi pe nea Milică. E Sf. Constantin, nea Milică! Nu se supără. E un morman uriaş, îmbrăcat cu costum de bumbac, cu burtieră, acoperit cu trei pături. Se cutremură şi mă declară anormal când mă vede în slip şi dotat doar cu un cearşaf. Apoi îşi retrac­tează injuria şi declară că aşa făcea şi el când era de vârsta mea. În loc să mă lim­pezesc, mă "dreg". Timpul e formidabil, vremurile sunt sub om şi neom. Ieşim la plimbare. "Băieţii" ne iau în primire cu dragoste şi avânt. "La mulţi ani!" Gustări şi bere multă, multă. Fotografii nenumărate, cine ştie pe unde vor ajunge... Mai mulţi comba­tanţi rămân aici până mâine. Seria noastră pleacă la 13. Sunt luat în pri­mire de soaţă, Diana şi Vio, finii Pă­traşcu, doi elevi, Gherasân, Sandu Bre­zeanu, Sandrino. Cravate şi cărţi, mul­te cărţi. Şi ne bucurăm de sărbă­toare şi de ti­nereţile noastre ţinute sub control. Dar nu mai pot ţine pleoapele des­chise... Sărbătoarea s-a încheiat!
C. Trandafir, Jurnal în curs de publicare la Editura Libra


Smaranda a făcut primul drum la Bucureşti la Panduri, să-i ducă lui Nicolae cererea Alexandrei, iar el, la 2:00, când ne-a telefonat, rescrisese cererea, o înregistrase, aflase ce ar mai fi de fă­cut şi voia ca să continue alte precizări.
Şi, slavă Domnului, destul de ocupat. Prieteni şi, amândoi, cu vocaţie de a se devota.
Seara, Alexandra primeşte coş­cogea pachetul, al nu ştiu câtelea, de la Dori, nu de mult instalată în RFG. Cei doi P., cu care ne în­ţe­legeam mai bine decât cu oricine, ne scriu turistic de două ori pe an. Ce ţări au mai vi­zitat, la ce concerte au mai fost. (...)
Peste zi telefonează o vecină din bloc: tuşa Nuţi, singură, fetele la Ca­ransebeş, nu poate să iasă din casă. Mă duc, fac cascadorie la etajul doi, trec printr-o fereastră dintr-un apar­tament în altul. Tuşa Nuţi e lucidă, dar abătută şi fără puteri. O ajut să-şi încălzească mâncarea. Între timp, vine un bătrân, alertat şi el; fost me­canic de locomotivă, vecin de pe vremea când locuiau pe Odobescu. Îmi spune că dincoace de Poarta sunt domni, dincolo răgăţeni. Îmi po­ves­teşte despre Mişi, jumătate ungur, jumătate neamţ, plecat în America în '39. A venit de două ori în ţară şi a stat la el. Ultima oară i-a dat la plecare un disc cu muzică bănăţeană. Telefo­nează din când în când din California. "Tu eşti, Tiţa? Spune, câte ceasuri îs acum la voi? La mine în grădină s-or copt caisânele. Mi-e tare dor de voi. Nu pot să vin, că mi-s prea bătrân, trăbă mers cu trei avioane, nu mai pot. Dar ascult placa". De dor, neamţ-ungurul ascultă muzică ro­mânească. Iar R., in­telectual şi artist, nu le dă alor lui nici un semn.
Seara, Alexandra, care altfel îşi ţine gura, face o criză de plâns. Adoarme greu.
P. îi spune lui T. să nu facă prostia de a se întoarce din Franţa. La fel m-am gândit şi eu, se pare că şi Alexandra. T. ezită. Îşi dă seama că nu m-aş des­curca. Încerc să o conving de contra­riul. De fapt, n-am cum să mă descurc, dar puţin îmi pasă. Deocamdată însă şansele de plecare sunt mici.
Am reuşit, în sfârşit, dar cu ce preţ, să mă desprind. Nu-mi mai procur propriile articole, altele nu mai scriu, ce se spune despre mine nu ştiu şi îmi e in­diferent, nu citesc nimic. Despre inimă nu mai pomenesc nimănui, fiindcă toţi sunt gata să-mi dea sfaturi şi să mă poarte pe la medici. De altfel, nici nu cred că sunt bolnav. Este expresia inconştientă a dorinţei de a în­cheia.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 49-51
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de