21 septembrie 1989

● Victor Felea ● Gheorghe Leahu ● Doina Jela

O scurtă convorbire cu Mugur la te­le­fon. Am înţeles că se reface greu, că mu­nca de redactor nu-l mai prea atra­ge, dar încearcă totuşi să-şi găsească în ea un refugiu. S-ar putea să ne întâlnim, să stăm de vorbă, aşa între patru ochi. Din păcate, Fondul Literar nu prea mai vrea să facă decontări, iar o călătorie la Bucureşti pe cont propriu nu e pentru buzunarul meu. Adeseori mi-a fost teamă să scriu o poezie prea simplă.  Îmi spun uneori că poate sunt un "poet chinez", rătăcit aici în cultura carpato-dunăreană. Faptul m-a liniştit într-o oarecare măsură, nu­mai că ghimpele nesiguranţei stăruie as­cuns în trupul meu poetic şi mă ţine me­reu în gardă. Oricum, soarta mea de poet e pecetluită deja prin ceea ce am făcut până acum.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 733.



Astăzi încep filmările la "Cine are dreptate?". Deci, să-mi urez succes, să am noroc, să fiu inspirat, prezent şi cu pu­tere de muncă, pentru că întotdeauna ai nevoie de asta - într-un cuvânt, să mă ajute Dumnezeu!
Cu atât mai mult cu cât nu-mi aduc aminte să fi început niciodată un film în starea asta (poate chiar la "Casa dintre câmpuri", dar atunci eram mult mai tânăr, entuziasmul se câştiga mult mai lesne, iar, pe de altă parte, motivaţiile erau atunci altele). Acum sunt destul de plictisit, sătul, toată tracasarea la care am fost supus m-a făcut să-mi treacă orice chef. În plus, nu am încredere nici în scenariu, nici în distribuţia pe care am alcătuit-o, în lipsă, poate, şi de alte soluţii mai bune. Tot eu spuneam cu ani în urmă că, dacă de fiecare dată când începi un film nu ai aceeaşi emoţie şi fervoare ca la debut, înseamnă că eşti un artist obosit şi terminat. Nu ştiu dacă mă pot considera aşa. Mă tem că lucrurile sunt mult mai grave: că "terminat" este totul în jurul meu, cel puţin pentru o bună bucată de vreme.
De aceea, încă o dată: ajută-mă, Doamne, ajută-mă, Doamne!
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 540.



Coreea lui Kim Ir Sen a fost luată mulţi ani drept exemplu de socialism. Ideea noului centru al Bucureştiului, cu suita de clădiri "reprezentative", e cât se poate de clar că de acolo vine. Au fost trimise delegaţii de specialişti, de arhitecţi loiali şi bine verificaţi, să vadă la faţa locului marele exemplu; Casa Poporului, Biblioteca Naţională, Noua Operă, noile hoteluri îşi au sursa de inspiraţie de acolo. Ceea ce-i regretabil pentru noi e că "realizărili" noastre sunt mult mai confuze, mai îmbâcsite de decoraţie, mai lipsite de avânt mo­dern, fiind prea direct îndrumate de perechea conducătoare. Zeci de erori urbanistice, volumetrice, funcţionale marchează fiecare obiectiv, din cauza absolutei autorităţi pe care o are el de a da ordine fără replică. Corul "specialiştilor" din jurul lui tace, iar suita îi adulează gesturile. Azi aşa, mâine aşa, se conturează clar acum noul centru al Bucureştiului, rupt complet de reţeaua majoră a oraşului, grandios până la absurd, ieşit din scară, anost, monoton, soldăţesc, cazon. Inspiraţia din Coreea: scara unor obiective complet scăpată din mână... e şi firesc.
Deci, revenind la "exemplul stră­lu­cit" pe care-l reprezintă în ochii lor Co­ree­a, am condus o delegaţie de "gene­rali" coreeni prin oraş. Erau toţi în civil, erau toţi amabili, zâmbitori până la umilinţă, săraci cu duhul cu tot interpretul cunoscător al limbii române care-i însoţea. Ei, bine, din cei nouă membri ai delegaţiei de generali, patru erau încălţaţi în tenişi! Asta spune totul... acesta-i modelul de socialism pe care-l copiem.
Gheorghe Leahu, Arhitect în "Epoca de aur", f.l., Fundaţia Aca­demia Civică, 2004, p. 243-244.



Când m-am gândit eu prima dată la moarte? Copil de 8-9 ani, cred, când am avut revelaţia că mamele mor, în mod natural, înaintea copiilor. Mi s-a pă­rut cea mai nedreaptă şi inaccepta­bilă lege a naturii şi în acelaşi timp sin­gu­ra la care nu-mi trecea prin cap că nu există excepţii. Nu aveam cu­noş­tin­ţă nici măcar de accidentele care o contraziceau, ca să mă liniştesc că aş putea fi eu un asemenea accident. Pe urmă, consecinţele ei mi se păreau la fel de disperante ca şi legea în sine: faptul că mamele mor inevitabil înaintea copiilor însemna pentru mine şi faptul inevitabil de a rămâne singură, ceea ce făcea lucrul şi mai absurd: mama s-ar fi putut obişnui şi fără mine, că nu mă avea dintotdeauna, dar eu o aveam pe ea dintotdeauna. Nopţi întregi îmi chinuiam mintea ca să descopăr vreo şmecherie, găseam şi respingeam pe rând ieşiri (mă făceam doctoriţă, descopeream elixirul vieţii veşnice, mă îmbolnăveam eu, de bunăvoie, de o boală mortală).

Cred că m-am liniştit, descoperind, probabil, fără să conştientizez, aceeaşi soluţie, a sinuciderii. La propria mea moarte, inevitabilă, nu ştiu când m-am gândit prima dată, dar îmi amintesc foarte bine că am încetat să mă mai gândesc, să mai fiu adică protagonista acelor "întâlniri", a acelor "repetiţii", pe care mă obişnuisem să le eludez cu anticipaţie, opunându-le fenta sinuciderii. S-a întâmplat după naşterea şi după moartea lui Gabriel. După ce a murit el, ori de câte ori mă gândeam la moarte, mă gândeam la un Dincolo, nu la Nimic. La un Dincolo unde eu am deja pe cineva, unde nu numai că n-o să fiu străină, dar unde m-aş fi simţit mult mai puţin străină decât m-aş fi simţit Aici, acolo fiind deja copilul meu, cu care stătusem atât de puţin timp. Poate că aşa se explică faptul că obsesia morţii, nudă, o au mai ales bărbaţii şi mai ales fiinţele singure. Dacă ai pe cineva Aici, durerea lui atenuează frica ta. Dacă ai pe cineva Dincolo, frica "trecerii" este atenuată de speranţa că ai să-l întâlneşti. Ce altă explicaţie psiholo­gică are faptul că muribunzii conversează deja cu morţii, sub ochii îngroziţi ai celor care le ţin lumâ­narea? Singuraticii şi necredincioşii nu conversează în acele zile nici cu viii, nici cu morţii şi mi-i imaginez urlând că nu vor să moară, că nu vor să li se întâmple tocmai lor nedreptatea asta, ceea ce înseamnă că, în ciuda unei atitudini de o viaţă, de detaşare şi indife­renţă faţă de viaţă, au iubit-o totuşi. Poate că de aceea un Cioran, de exemplu, se exersează sistematic în a o urî, ca să se despartă uşor de ea, numai că atunci, în ceasul acela, toate măştile cad, îmi închipui, şi tot eşafodajul nostru de argumente. Nu-mi închipui totuşi om atât de desăvârşit de singur şi de lipsit de iubire (care este un pact tacit între doi nefericiţi pentru a se lăuda între ei cu neruşinare), ca în clipa aceea, de adevăr gol-goluţ, să urle şi să se zbată că nu vrea să moară, cum se zbat condamnaţii la ghilotină.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 389-390.