Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Monica Lovinescu ● Florenţa Albu
Cu un sac de ştiri de la Bucureşti: Ioana Ieronim. Stăm împreună până la 1 dimineaţa. E febrilă cum n-o mai văzusem: are prea multe de spus.
L-a întâlnit pe Pleşu în ajunul mazilirii lui în provincie. Au stat de vorbă pe stradă. 40 de colegi de la institutul lui au semnat o petiţie să fie reintegrat. Directoarea a... rupt-o în bucăţi. El continuă să fie urmărit şi supravegheat.
Dinescu: se face colectă de bani prin institute şi redacţii, banii fiind duşi la socri. Strada lui Dinescu e supravegheată din capătul ei, şi nimeni nu mai poate ajunge la el. I s-ar oferi slujbe în provincie, pe care le-ar refuza: cere să fie reintegrat la România literară.
L-a văzut şi pe Hăulică. Nu e vizibil urmărit, dar la câteva zile după întoarcere i s-a tăiat telefonul (veneau mereu reparatori pentru "deranjamente"). Hăulică se instala ziua întreagă la Secolul 20, unde acum încearcă să scoată un număr. Situaţia lui, ca şi a lui Doinaş, e cea mai paradoxală: au funcţii de răspundere, nedispunând de drept de semnătură. Poemele lui Doinaş au fost scoase din Secolul 20 de acelaşi Velescu care dăduse drumul romanului lui Buzura.
O juristă i-ar fi confirmat că Deşliu a fost cu adevărat internat. Ar fi avut deci dreptate Goma.
Manolescu a scris o cronică ditirambică despre volumul Anei Blandiana, apărut în "Biblioteca pentru toţi". I-a fost scoasă din pagină.
Doi dintre gazetarii arestaţi ar fi fost eliberaţi şi trimişi în provincie. Uncu a fost văzut de Florica Ichim la România liberă, unde venise să-şi facă transferul. Nimic însă despre Creangă. Tot de la România liberă, Tia Şerbănescu ar fi fost mutată la cea mai "securizată" tipografie: 13 Decembrie.
Ultimul număr al Vieţii Româneşti a fost pur şi simplu ars. A confirmat-o şi Ileana Mălăncioiu.
Nu se ştie ce se întâmplă cu Mariana Marin, după ce Vocea Americii a difuzat scrisoarea ei către Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol. Circulă tot felul de zvonuri.
La Radio, primul cuvânt de pe lista celor interzise ar fi... perestroika.
Tot azi, de la Mihnea: Gabriel Andreescu i-a dat de ştire că va începe o grevă a foamei când se va deschide la Paris, la data de 30 mai, conferinţa post-Helsinki. Mesaj de la Buzura: e mulţumit, spune chiar "încântat", de cronica la "Drumul cenuşii". Probabil pentru că era prudentă. Deoarece, altfel, tocmai din pricina precauţiilor recomandate de el însuşi, cronica e, în afara citatelor mai explicite, una dintre cele mai slabe pe care le-am scris vreodată. Annete Laborey se luptă să obţină la Rotterdam un premiu de poezie pentru Dinescu.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 177-178
N-am mai fost la şedinţe de partid de vreo trei luni, cei mai mulţi dintre noi trag chiulul mai mereu; numai la asemenea şedinţe de excludere a confraţilor "fugiţi" ne mai adunăm, convocaţi special.
Astăzi a fost exclus din partid Dinu Flămând; înaintea lui, Adrian Rogoz, Lucian Bollea, Mircea Săndulescu, Ileana Vrancea - şi câţi or mai fi fost - le-am uitat ordinea şi numărul. Din organizaţia Viaţa Românească şi Secolul XX, plus pensionarii-scriitori, au plecat destui. Unii sunt condamnaţi/excluşi în contumacie; alţii îşi anunţă ei înşişi plecarea, invocă probleme de familie, de sănătate - sunt singuri, nu mai are cine să le poarte de grijă aici; sunt sentimentali, declară că vor fi români fideli României, oriunde vor fi, au lacrimi în ochi, îşi pun cenuşă în cap. Cei care rămân prin occidenturi, fără să vină aici, să ne ceară voie, sunt trataţi alfel: decizia lor este "înfierată", sunt consideraţi trădători etc; frazele drastice, de înaltă instanţă morală (hotărârea exluderii, alcătuită de cei din biroul de partid) ni se par tot mai violente, inadmisibile de la o vreme.
A spune despre scriitori/artişti, că plecarea lor constituie o "trădare de patrie", mi se pare o neruşinare şi o minciună sfruntată. A nu se confunda trădarea partidului cu trădarea patriei! Refuzul scriitorilor de a mai accepta dictatura, "cultul nulei persoane", refuzul unei realităţi aberante, constrângătoare; conştiinţa - dreptul artistului de a gândi, scrie, de a se realiza altunde, nu înseamnă trădarea patriei! A confunda ţara - care este o eternitate umană (vai, cât de bombastic sună!), cu dictatorul şi dictatura lui de partid este o aberaţie, o neruşinare sfruntată. Ei, ăştia, vor pieri mâine-poimâine; dar ţara, tradiţia, limba în care gândeşti, scrii, în spiritul cărora vor continua să creeze - scriitori, sculptori, muzicieni - acestea rămân, există mai departe, oriunde s-ar afla ei. Este şi o condamnare, poate, această fidelitate artistică, această imposibilă dezrădăcinare a artistului.
Într-o vreme, oficialii îi denigrau pe Mircea Eliade, E. Cioran, E. Ionescu; ba chiar C. Brâncuşi şi George Enescu au fost puşi la index, prin anii '50. Apoi s-au găbit să-i revendice, să-i "aducă acasă" (să le aducă rămăşiţele pământeşti: ştiu cât a luptat Oana cu oficialităţile române, ca osemintele lui George Enescu să nu fie aduse în ţară, dacă nu sunt îndeplinite toate condiţiile testamentare...); şi au început să se împăuneze "ei", patrioţii comunişti, cu tot ceea ce realizaseră acei artişti rămânând în occident, fugind la timp de comunismul care i-ar fi distrus prin închisori. Să te împăunezi cu valorile create de Brâncuşi sau Mircea Eliade, să pomeneşti de succesele lui George Apostu, Aurel Stroe, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, ale celor care îşi dau măsura talentului prin străinătăţi, mi se pare neruşinarea neruşinării, mai ales din partea oficialilor care i-au interzis, i-au pus la index, i-au lăsat să şomeze în ţară...
"Trădare de patrie" - auzi ce oratorie deşănţată, ce neruşinat fel de a-şi acoperi vremelnicia, invocând patria!
(Dar uite că ajung şi eu la fel de retorică, încercând să le combat retorica!)
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 412-413
