Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Alexandru Tatos ● Florenţa Albu ● Stelian Tănase
Soluţii pentru completarea distribuţiei, care a început să se contureze, au apărut şi în celelalte zile de probe (de pildă, o probă excelentă pentru Mimi a dat Maria Munteanu de la Cluj, cu rezerva că este, poate, prea tânără pentru rol; rezervă care s-ar putea să o privească şi pe Oana Pellea). Practic, cu excepţia lui Nedelcu şi a lui Lambru, unde nu am încă soluţii elocvente, celelalte roluri principale pot fi acoperite.
Mult stimatul tov. Dulea a aprobat, în sfârşit, (să vedem până când) decupajul, cu unele mici modificări de replică.
Dar ce este într-adevăr îmbucurător e faptul că m-am "conectat" la film, am ieşit din starea de apatie şi lipsă de chef şi m-am pus pe lucru. Să sperăm c-o să mă ţină şi o să rezolv într-un timp scurt toate problemele de concepţie şi de producţie pe care le am.
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 536
Cât pământ au smuls ele obştii ţărăneşti? După gospodăriile colective, înfiinţate gospodăriile de stat, care au luat nu numai pământul moşiilor, dar şi din pământul satelor; şi acum, de vreun deceniu, gospodăriile partidului, care rod, iau cu japca pământul satelor, al CAP-urilor. Sub domnia acestui ctitor de ţară, practic, a început prădarea: a treia formă de proprietate şi unic moştenitor el, Stăpân peste întreaga ţară.
O tactică, o hoţie istorică, nemaiauzită (mă întreb dacă în URSS ori în alte ţări socialiste există asemenea jafuri de partid, domenii-tabu ale partidului?).
... Iar pârliţii noştri de consăteni se bucură că au unde fugi din CAP; că le-a venit un stăpân mai mare şi mai tare, care le dă bani la ziua-muncă; ba mai au şi de unde fura puţinul la care au ei dreptul, nu? Şi se mai bucură că, datorită gospodăriei partidului, le rămâne satul nedemolat, neîmprăştiat în patru vânturi (totdeauna, nu-i aşa?, moşiile au oploşit în apropiere satele de robi, pentru muncile sezoniere!).
Şi uite că nu pot sfârşi aceste însemnări din Bărăgan, că nu mă pot opri, că există încă înăuntru acel ochi al treilea, al reporterului care nu a murit la vreme, din nenorocire pentru mine sau pentru ei...
Halal "Câmpia Soarelui"! Aş vrea să ştiu ce duioase, entuziasme laude, aş fi în stare să mai închin azi câmpiei natale ...
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 419
Credeam că s-a terminat. Surpriză! A doua zi la fel. De când ies în stradă am coadă. Toată ziua. Mă fâţâi mult, ca să ştie băieţii pe ce iau leafă. Casa Scînteii, teatrul, Bucureştii Noi, ATM, Dealul Patriarhiei, staţii, aglomeraţie. Am chef de joacă. Mă ascund, îi observ cum acţionează. Sunt cinci-şase, au două Dacii. Mă opresc într-un gang (în blocul Unic) să dau telefon şi băieţii intră în panică, aleargă bezmetici de-a lungul străzii. Ne zărim reciproc, ei răsuflând uşuraţi şi, o clipă mai târziu, îşi iau mutrele standard, preocupate să privească vitrinele, trecătorii etc. Cobor într-o staţie aglomerată de metrou. Şi aici aştept un metrou până se umple, mă fac că urc şi, în ultima clipă, mă răzgândesc. Sunt mulţumit, văzusem figura în French Connection. M-am bucurat prea devreme, alţi doi mă aşteptau, unul îşi pune un pulover albastru şi nu mai "citeşte" ziarul. Încerc să scap pe la Televiziune. Ies din metrou primul şi o iau în fugă spre ieşire, cu gândul să prind autobuzul. Ghinion, vine prea târziu şi băieţii m-au flancat iar. În Bucureştii Noi, parchează una dintre maşini pe o stradă lăturalnică. Mă duc spre maşină şi, când ajung la cinci metri, să-i întreb "ce vrei, mă musiu?", şoferul smuceşte volanul şi dispare. Rămâne cealaltă maşină, nu o zăresc. Unul dintre tipi stă pe scările Casei de Cultură şi ronţăie bomboane. Mă urc într-un maxi-taxi şi ajung înapoi acasă.
M-am lămurit şi mă aşez în spate. Amândouă maşinile au apărut. Interesant, una face mereu manevra că o ia la dreapta, dar continuă să se ţină după maxi-taxi. Le notez vizibil numerele, iar şi-au schimbat ţinuta, a apărut o şapcă, o haină, nişte ochelari. Îmi vine să râd. Urmărirea are şi aspecte amuzante. Mi-ar fi plăcut să mă duc la ei, să-i întreb "ce doriţi, vă spun eu programul, vă faceţi raportul şi gata, duceţi-vă acasă". Mă duc la Casa Scriitorilor ca să mă arăt, dacă le trece prin minte să mă aresteze sau să mă facă să dispar. Prea sunt mulţi pentru unul singur. Îl iau şi pe G. cu mine, să verificăm tărăşenia. Unul îmi zice că-s mitoman, că mi s-a părut, c-o fac pe interesantul. Scopul meu este exact această rumoare, care sper să mă apere. Verific cu G. o jumătate de oră urmărirea, ne şi ciocnim cu ei ca-ntr-un film burlesc în faţa Catedralei Sf. Iosif. Vin însoţit spre casă, am paznici, aceeaşi Dacie. Şoferul dormitează cu capul pe volan.
A doua zi. Nimeni cu mine. O clipă nedumerit, singur. Gata, nu mai sunt periculos. C. e încă în ţară. Mă obişnuisem cu onorurile escortei. Sau nu o observ. Era limpede pentru ei că-i identificasem şi regulile jocului din ultimele două zile nu mai erau valabile. Fixez mutrele oamenilor, intru pe o stradă pustie, cea mai bună tehnică de a vedea dacă eşti urmărit. Aha, sunt! O gospodină paşnică are curiosul obicei de a-şi ţine sacoşa la gură. (...)
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 96-97
